21 Ingrid Teodosiu: Designul vestimentar nu este dus la rang de artă

Creativitatea vine în doze mici și trebuie să prinzi momentul.

Ingrid Teodosiu

Este deja știut faptul că atunci când te întâlnești pentru prima oară cu o persoană nouă, primul lucru la care se uită cei mai mulți este vestimentația. Nu degeaba se spune că pentru a face o impresie bună ai nevoie doar de 30 de secunde.

Dar înainte să dai play, te provoc să te oprești pentru câteva secunde și să te gândești la următoarea întrebare: Ce înseamnă design vestimentar pentru tine?

Astăzi ascultă un interviu cu Ingrid Teodosiu. Ea este designer vestimentar din 2014 și și-a construit un brand cu care a ajuns să lucreze cu nume mari din țară.

Contact Ingrid:

Ascultă podcastul pe:

De asemenea mulțumesc băieților de la BigTime – Production care fac să sune bine fiecare episod.

Ce subiecte am discutat în acest episod:

  • Cum a ajuns Ingrid să facă design vestimentar.
  • Când a început să facă primii bani din design.
  • Ce sfaturi le dă Ingrid studenților care vor să lucreze în domeniu.
  • Cum a ajuns să lucreze cu nume mari din România.
  • Cum împarte Ingrid taskurile.
  • Care este cel mai mare vis a lui Ingrid.
  • Ce rețele de social media folosește pentru promovare sau pentru a ține legătura cu clienții ei.
  • Cum arată o zi ”normală”.
  • Despre partea frustrantă a jobului.
  • Cum face customer support.
  • De ce face doar haine pentru femei.

Idei și Citate

Nimic nu mă reprezintă mai bine decât numele meu.

N-am avut niciodată un punct în care să spun: gata! Mă apuc de design vestimentar. A venit firesc.

De ce să cresc numele altcuiva când pot să îmi cresc propriul nume?

Într-o colecție trebuie să îți asumi că nu vor merge toate produsele la fel de bine.

E esențial pentru un student să nu își dea aere de artist.

Designul vestimentar nu este dus la rang de artă.

Să te aștepți tot timpul să reinvestești.

Industria designului e costisitoare. Tot timpul e ceva de investit.

Satisfacția cea mai mare o ai când vezi clientul fericit.

Tot ce văd în jurul meu mă inspiră.

Eu sunt ancorată în prezent. Anticipez și ce se va purta în viitor.

Trebuie să fii fericit acolo unde te afli și să fii mulțumit cu tine.

Creativitatea vine în doze mici și trebuie să prinzi momentul.

Audio Transcript

R: Bună ziua, salutare şi bună seara, orice ar fi când ascultaţi acest podcast. Oameni buni, mă bucur că aveţi chef să mai ascultaţi încă un episod. De data aceasta vom vorbi despre design vestimentar. Exact, despre design vestimentar. Cu siguranţă nu te-ai fi aşteptat să vorbim despre asta în Podcastu` lui Katai. Dar uite că vorbim despre design vestimentar. Şi cum am ajuns aici? Prin Instagram. Pe persoana de faţă o cunosc prin intermediul Instagram. Am început să o urmăresc pe Instagram, am început să văd ce fotografii face. Îmi plăcea foarte mult şi am observat că ea lucrează în zona de design vestimentar. Doamnelor şi domnilor, domnişoarelor şi domnişorilor, în urechile voastre astăzi o avem pe Ingrid Teodosiu. Bine ai venit, Ingrid!

I: Bine te-am găsit, Robert.

R: Cum eşti, Ingrid?

I: Foarte bine. Agitată ca de obicei.

R: Ingrid, când a venit aici, a zis – “Cum o să fie?”. Stai chill, o să fie exact aşa, chill şi relax. Oameni buni, dacă vreţi să știți cum stăm noi în momentul de faţă: fiecare cu o cafea, recorderul, şi povestim. Cam despre asta este vorba în Podcastu` lui Katai.

I: Ca între prieteni.

R: Ingrid, pentru lumea care nu te cunoaşte şi care vrea să te cunoască: cine eşti, ce faci şi cu ce te ocupi?

I: Numele meu este Ingrid Teodosiu şi mă ocup cu design vestimentar. Am un brand pe care încerc să îl cresc din 2014 până azi şi sunt foarte mândră de el. Îmi place foarte mult ceea ce fac.

R: Brandul tău cum se numeşte?

I: Ingrid Teodosiu.

R: De ce nu se numeşte, nu ştiu, ”măr albastru”?

I: Cred că nimic nu e mai personal decât numele meu. Mă reprezintă foarte tare şi sunt într-un fel şi mândră aşa cumva de el. Mi se pare că sună bine. N-am nevoie de prea multe prezentări, ştii?

R: Da. Cum ai început? Care a fost tipping point-ul acela în care ţi-ai dat seama că “Vreau să fac design vestimentar”? Spune-mi povestea. Cum ai ajuns să faci design vestimentar?

I: Eu am făcut Liceul de Artă din clasa a V-a până în a XII-a şi la un moment dat trebuia să ne alegem un profil: dacă voiam să mergem la grafică, la ceramică sau la textile. Cumva mi s-a părut firesc să mă duc la textile, mai cu seamă pentru că şi bunica mea a fost croitoreasă. Mama mea, la fel, a fost controlor de calitate într-o croitorie şi cumva eram tot timpul înconjurată de haine, de materiale, când eram mică. Bunica mea avea o croitorie la ea acasă. Ca să îţi imaginezi: o cameră de vreo, nu ştiu, 20 mp – nu era foarte mare – plină cu materiale până în tavan. Eu, cum eram foarte mică, mă căţăram tot timpul pe materiale, îmi făceam haine pentru păpuşi, deci eram tot timpul printre maşini de cusut. Ştiam efectiv cu ce se mănâncă şi cred că copilăria m-a influenţat foarte tare în drumul acesta. Şi îmi place, pur şi simplu. Tot timpul am fost atrasă. N-am avut niciodată un punct din acela în care să zic – “Gata, acum mă apuc de design vestimentar.” A venit firesc. Tot timpul a fost firesc. Aşa am simţit eu.

R: E ca un punct comun pentru persoanele care fac un lucru care le place.  Majoritatea cu care am discutat ziceau – “Nu am neapărat un moment – m-am trezit dimineaţa şi am călcat pe un ciob și mi-am dat seama exact că vreau să fac ceramică – ci a fost o chestie naturală”. Şi dacă îi întreb – “Cum ai ajuns acolo?”, ei îmi spun – “Nu ştiu. Pur şi simplu am început să fac. Pur şi simplu am început să lucrez şi gata.” Asta mi se pare interesant. Dar tu ai reuşit să mergi, oarecum, pe o cale normală. Te-ai dus, ai făcut facultatea şi apoi te-ai apucat să lucrezi.

I: Exact.

R: Cum ai început să lucrezi? Te-ai angajat undeva? Sau a zis bunica ta – “Hai că am nişte cliente. Trebuie să le faci nişte ciorapi.”

I: Nu, nu. Eu am început să lucrez oarecum pentru mine, din timpul facultăţii. Terminasem licenţa şi începusem masterul imediat după. Lucram din timpul masterului pentru că aveam foarte multe prietene din zona aceasta a design-ului, bloggeri şi persoane foarte atrase şi de mediul acela artistic. Şi atunci, cumva, ele m-au luat în seamă, ca să zic aşa.

R: Tu ai fost partea de designer din grupă?

I: Da, exact. Erau şi ele foarte atrase de ceea ce fac eu. Eu eram atrasă de ele ca personaje care puteau să mă inspire, ca un fel de muze. Şi atunci, m-am făcut cunoscută foarte repede. M-am făcut remarcată datorită acestor persoane care m-au luat în vizor. Din nou, totul a mers foarte natural. Au început să vină cliente, să mă întrebe – “Cât face o rochie?”, cum puteam face ca să aibă şi ele.

R: Cum ţi-ai făcut primii bani?

I: Cum mi-am făcut primii bani? Din vânzare de rochii. Cea mai celebră rochie pe care am făcut-o era o rochie stil kimono, argintie, pe care o purtase Alina la un moment-dat la un eveniment. De atunci a început un boom mai mare pentru mine şi atunci am început să îmi fac primii bani pe bune din design vestimentar. Cumva m-a motivat chestia aceasta. M-au motivat oamenii, clienţii, şi am zis că – “Eu asta trebuie să fac”. Nu vedeam altceva sub nicio formă. M-am mai gândit aşa: “Oare să mă angajez?”, “Oare să nu mă angajez la un designer?” Și am zis că – “De ce să cresc numele altcuiva, când pot să îmi cresc propriul nume?”

R: Numele tău l-ai crescut începând să lucrezi pe gratis prima oară, din ce am înţeles. Pentru prieteni.

I: Da, oarecum. Nu neapărat gratis, pentru că era un win-win. Adică pentru mine era o expunere şi pentru ei erau nişte haine faine.

R: Crezi că pentru un student care lucrează pe partea de design vestimentar e important să înceapă să lucreze pe gratis? Zic asta pentru că, de exemplu, în marketing sau în domeniul nostru, nu poţi din prima să mergi la o companie şi să zici – “Vreau să lucrez pe marketing”, pentru că lumea nu o să te angajeze pe baza – “Cine eşti? Ce faci? Cu ce te ocupi?”, ştiind cu toţii cam la ce nivel e educaţia noastră în zona aceasta. Dar pe partea de fashion e foarte interesant, cum ai povestit că te-ai apucat să lucrezi şi apoi ai zis că puteai să te angajezi la cineva sau să-ți creşti numele. Crezi că astăzi e important pentru, hai să spunem un student, să înceapă să lucreze “pe gratis”, dar pentru expunere? “Uite, îţi fac ţie bluza respectivă, dar dacă tu eşti un blogger sau instagrammer sau ai un Instagram cu 5000 de followers, tot ce vreau de la tine e să pui un tag acolo şi să spui «design făcut de persoana respectiv㻓.

I: Prima dată, în orice domeniu, cred că trebuie să dovedeşti ceva. Mai ales în designul vestimentar. Trebuie să dovedeşti că tu eşti bun şi trebuie să îi faci pe oameni să te vrea, să vrea haina aceea cu adevărat.

R: Cum îţi dai seama când omul vrea haina aceea? În afară de faptul că o să vină şi o să cumpere. Care e procesul tău de lucru ? De la partea de research până în punctul în care poţi să spui – “Da, haina aceasta o să fie cumpărată de oameni sau o să fie vrută de oameni”?

I: E un risc totul. Nu poţi să zici. Nu poţi să creezi o rochie şi să zici – “Aceasta sunt sigură că se va vinde de nu o să mai am materiale”. Nu. E un risc pe care trebuie să ţi-l asumi. Am avut şi produse care au mers foarte bine, am avut şi produse care n-au mers foarte bine. E un risc pe care trebuie să mi-l asum şi, de obicei, într-o colecţie trebuie să te aştepţi că nu o să meargă toate produsele la fel de bine. Unul o să fie vedeta, cum ar veni. O singură rochie o să fie best seller sau poate două, trei dacă ai noroc. Dar nu o să îţi meargă niciodată toată colecţia perfect şi minunat. Aici e un risc, ştii?

R: Oarecum, tot job-ul acesta de design vestimentar e un risc. Aşa că ne întoarcem puţin la partea aceea cu studenţii care vor să lucreze în domeniu. Nu e numai miere şi lapte şi “Totul este ok, o să mă apuc eu. O să îmi iau un aparat de cusut şi mă apuc să desenez şi o să îmi găsesc eu un design pentru că, har Domnului, sunt o grămadă de fashion bloggeri care vor haine şi o să fac eu un deal cu ei”.

I: Da. Nu e chiar aşa. La început trebuie să înghiţi puţin în sec şi să nu fii foarte artist, ca să zic aşa. Să nu încerci foarte tare să îţi impui punctul de vedere, mai ales când nu ai o bază de clienţi formată. Un pic trebuie să ştii să te mulezi după om până ce tu îţi faci un nume şi un statut, ca oamenii să aibă încredere în tine. Prima dată trebuie să te mulezi un pic după cerinţele clientului, până ce îţi pui acolo nişte bani deoparte şi reuşeşti tu să fii pe picioarele tale.

R: Să te adaptezi la cerinţele clientului.

I: Da, e esenţial dacă vrei să reuşeşti cu adevărat. Cel puţin în România, unde oamenii nu sunt chiar atât de deschişi la modă. Adică sunt foarte puţini care poţi să zici că înţeleg cu adevărat un design mai interesant, mai complicat, mai avangardist. Oamenii vor să arate bine şi e perfect normal. Nu o să îţi cumperi niciodată un lucru care te face să te simţi inconfortabil şi e esenţial pentru un student să nu îşi dea mari aere de artist. Prima dată trebuie să fii muncitor.

R: Trebuie să munceşti. Faptul că ai terminat o facultate, faptul că ai o diplomă, nu te face un artist şi diploma aceea nu o să îţi aducă pâinea pe masă. De fapt, ce îţi aduce pâine pe masă este munca.

I: Corect. Mai ales în design-ul vestimentar, unde nu poţi să spui că este o artă neapărat. Adică nu e chiar la rangul de artă.

R: Nu aduci design-ul vestimentar la rang de artă?

I: Nu.

R: Hopa.

I: Adică, pentru mine, hainele nu sunt neapărat o artă, pentru că au scop utilitar. Pentru mine arta înseamnă o pictură frumoasă, o sculptură frumoasă, ceva care are simplul rol de a fi admirat. Să îţi încânte privirea. Pentru mine asta înseamnă artă. Şi hainele au un rol utilitar. Te îmbracă, le foloseşti ca să îţi ţină de cald, ca să te acopere şi, cumva, nu e chiar artă 100%. Poate deveni şi moda artă, însă atunci când este pusă într-un muzeu şi nu are un scop utilitar, de a fi purtat, practic.

R: Ai ajuns să faci lucrări, să spun aşa, să lucrezi pentru diferite personalităţi mai mari din România. Cum ai ajuns să faci acele lucrări, acele haine? Cum e colaborarea ta cu ei?

I: Eu cred că am avut, poate, şi puţin noroc. Nici nu ştiu exact cum să iau lucrurile, îţi zic sincer. Pe mine tot timpul m-au căutat persoanele respective, niciodată nu le-am căutat eu pe ele.

R: Tu nu ţi-ai făcut publicitate.

I: Nu.

R: N-ai băgat niciun ban în publicitate.

I: Ba da, am băgat. Bagi bani, într-adevăr. Tot timpul bagi bani. Aceasta e iarăşi o chestie foarte aşa: să te aştepţi tot timpul să reinvesteşti. Tot ce faci este o investiţie constantă. Despre asta este vorba în design vestimentar.

R: Tu în ce ai investit banii aceia?

I: La început i-am investit în haine propriu-zise, în materiale şi în manoperă, pentru că eu nu le-am cusut eu iniţial. Bine, nici acum nu le cos, dar dacă e neapărat nevoie, pot să fac şi asta. În materie primă, ca să îi zicem aşa. E şi aceea o investiţie. Dacă îţi alegi materiale doar de calitate şi dacă vrei să iasă un produs la un standard, la un nivel destul de înalt, atunci este un cost destul de mare.

R: Uite, acesta e un punct la care mă gândesc acum şi din nou ajung la studenţi. Banii pe care îi faci din lucrări – fie design vestimentar, pictură, sculptură, orice ar fi – nu sunt bani de mers în oraş, de “mâncăm, ne spargem în figuri şi a doua zi nu mai ştim ce facem”. Banii aceia îi investeşti din nou.

I: Trebuie să ai o maturitate.

R: Nu a zis nimeni să nu mergi să îţi cumperi de mâncare sau ceva, dar în acelaşi timp nici să mergi să te rupi în figuri la noile trenduri de haine sau să îţi cumperi ultimul Iphone sau ultima tabletă de dragul de a avea. Banii pe care tu îi faci, de fapt, nu sunt banii tăi. Sunt banii muncii tale şi banii brand-ului pe care tu vrei să îl construieşti. Banii aceia trebuie după aceea să îi reinvesteşti. Fie că îţi cumperi materie primă, cum ai zis tu, fie că plăteşti pe cineva ca să îţi facă treaba pe care tu puteai să o faci. Dacă tu laşi persoana respectivă să facă o treabă, tu poţi să mergi să faci altceva. Nu ştiu, poate să îţi aduci clienţi, poate să relaţionezi cu anumiţi oameni.

I: Exact. E foarte important timpul acesta şi cum ţi-l organizezi. Eu de aceea îmi aleg croitorese: pentru că nu aş mai avea timp fizic să am întâlniri cu clienţi, care şi acelea durează enorm. Cred că industria aceasta vestimentară e cea mai costisitoare, pe lângă faptul că am auzit că e şi una dintre cele mai poluante industrii ale lumii. E super costisitoare. Adică tot timpul e ceva de investit. Să zicem că îţi calculezi materia primă, manopera, şi îţi pui şi tu 50% profit ca orice om normal, presupun. Dar profitul acela îţi extrage într-adevăr 5-10%: îţi iei mâncare, mai ieşi în oraş la o cafea, îţi faci o plăcere şi restul banilor tot timpul o să îi reinvesteşti, o să cumperi materiale noi, o să plăteşti o altă manoperă şi tot aşa. E un cerc vicios, dar pentru mine e o satisfacţie nouă. Cred că aceasta mă motivează pe mine. Nu neapărat partea financiară, cât satisfacţia aceea că vezi oamenii care se bucură că îţi poartă hainele şi că îi faci să se simtă frumoşi. E foarte interesant când vezi clientul mulţumit. Mă motivează şi financiar, normal, hai să nu mint, dar mai mare e satisfacţia aceea pe care o ai când vezi clientul happy şi mulţumit. E super tare momentul acela.

R: Te-am întrebat la un moment dat de partea de research. Unde îţi găseşti tu inspiraţia? Dacă îmi zici Pinterest, opresc acum podcastul.

I: Nu. Uite, în facultate procesul era puţin altfel. Trebuia neapărat să ne căutăm o inspiraţie. Cu aceea începeam. Era obligatoriu să ai un concept, ceea ce mi se pare destul de firesc. Însă, după facultate, lucrurile stau puţin altfel. Timpul ţi-l împarţi altfel, nu mai e cineva care să îţi dea verdictul că e ok sau nu e ok ceea ce faci, pentru că nu mai ai profesorul lângă tine. Clientul, adică omul, persoana reală, e cu totul altceva decât o schiţă pe hârtie. Şi inspiraţia, sincer, mi-o iau din foarte multe lucruri. Adică cred că tot ce văd în jurul meu mă inspiră. Dacă atunci puteam să mă întorc la natură sau puteam să îmi găsesc inspiraţia în tehnologie sau etcetera, acum cred că inspiraţia vine mergând, din viaţa de zi cu zi şi, în general, oamenii mă inspiră foarte mult pe mine. Clienţii.

R: Nu eşti designerul vestimentar tipic. Aşa-i?

I: Nu. Nu chiar. Nu cred. Eu cunosc foarte mulţi designeri şi am avut foarte mulţi colegi şi mi-am dat seama că eu nu sunt chiar atât de artistă ca şi ei. Adică eu înţeleg mai bine nevoile clientului şi nevoile zilelor noastre. Eu sunt foarte ancorată în prezent şi îmi dau seama ce se întâmplă în momentul acesta – aici şi acum – şi anticipez foarte tare ce se va întâmpla, ce se va purta în viitor. Îmi dau seama de la un sezon la altul ce urmează. Nu sunt chiar super artistă.

R: Nu eşti genul de artist boem.

I: Nu, adică nu că ar fi ceva greşit, doar că artiştii tind să se piardă undeva pe drum, din punctul meu de vedere. Ei stau şi se încăpăţânează că numai aşa cum spun ei e bine. Şi atunci nu ai şansa să produci, să faci bani din chestia aceasta, dacă tu doar te încăpăţânezi că numai ca tine e bine. De fapt, și cum zice clientul e bine, din punctul meu de vedere. Adică, aşa, cu siguranţă o să am continuitate şi cu siguranţă o să îmi permit să îmi ţin business-ul în picioare, pentru că până la urmă eu mă gândesc foarte mult la business. Mă gândesc şi la partea de creaţie foarte mult, pentru că aşa îi atrag, dar trebuie să rețin că totuşi e un business. Nu pot să o iau personal. Artiştii tind să ia lucrurile foarte personal. Eu am învăţat să mă detaşez un pic de personal, să nu mai pun la suflet.

R: Asta înseamnă că tu faci şi anumite compromisuri.

I: Da, oarecum, deşi încerc să nu prea fac. Tot timpul vine câte un client şi zice – “Uite. Vreau o rochie ca şi aceasta”, şi îmi arată ceva fotografie, “dar vreau să o duci cumva în stilul tău.” De asta vin la mine, ca să duc ideea lor în stilul meu. Şi atunci mă apuc, iau o foaie de hârtie şi le desenez, şi încerc să le explic cum am putea duce rochia aceea pe care şi-o doreşte clienta în stilul meu personal. Şi atunci nu cred că fac compromisuri. Cred că mă mulţumesc şi pe mine, că am ajuns la un design care mă reprezintă într-un fel sau altul şi pe mine şi pe brand-ul meu, şi e fericită şi clienta că am reuşit să facem un produs care să fie 100% pe personalitatea ei.

R: Vorbeşti foarte mult despre brand-ul tău şi e foarte faină chestia aceasta. Chiar apreciez. Şi vorbeşti despre tot ceea ce faci ca şi un business. Ai făcut ceva cursuri ca să înveţi ce înseamnă business, să înveţi ce înseamnă brand sau pur şi simplu, din nou, a venit de la sine şi în tine zace un om de marketing şi de branding?

I: A venit de la sine, îţi zic sincer. Până nu demult, pentru că tot m-am uitat pe internet şi văd că foarte multă lume vorbeşte acum despre strategii în online, chiar şi în podcast-urile tale am văzut că vorbeşti foarte mult despre strategii, în general, n-am avut o strategie. Strategie pe care, iarăşi, eu mi-am făcut-o. Am mers aşa: go with the flow. Tot timpul am făcut ce am simţit.

R: Aceștia sunt oamenii de la care nu ştii niciodată ce să te aştepţi, dar întotdeauna o să vină cu ceva interesant. Adică, acum aşa, un hashtag #theshamelesspromotion, pentru că şi eu când am pornit podcast-ul acesta, nu am crezut că o să ajung să fac podcast. Şi ţi-am zis şi adineaori când am urcat. Acum şase luni, dacă mi-ai fi zis, nu aş fi crezut. Dar a fost un fel de go with the flow. Am vrut să văd ce merge, cum merge, dacă înţeleg industria, mai ales dacă şi consum conţinutul respectiv. Cred că tu ai consumat foarte mult pe partea de design vestimentar şi deja, dacă urmăreşti anumite branduri, pentru tine intră cumva mindsetul acesta – “OK, am un brand. Trebuie să lucrez la brandul acesta“. Nu sunt genul acela care trebuie să îşi pună brandul peste tot, ci am un brand pe care vreau să îl construiesc. Îl construiesc natural, îl construiesc organic, dar nu am o strategie. Strategiile, de multe ori, sunt bune. E bine dacă defineşti strategiile. Şi, cum zici tu, şi creşterea organică e o strategie, dar în acelaşi timp, cred că omul natural, omul nativ care are mindsetul acesta de “Vreau să îmi construiesc un brand”, are ca singură strategie munca: “Trebuie să mă pun să lucrez. Simplu”.

I: Așa este, da.

R: E ca şi fermierul. Tatăl meu are o grădină lângă Oradea.

I: Ce fain.

R: Da, e foarte fain acolo. Şi există nişte momente când trebuie să plantezi, când trebuie să tunzi pomii, şi aşa mai departe, ca să ajungi la rezultat.

I: E o rutină.

R: Da. Degeaba se gândeşte: “Dacă fac cu două săptămâni înainte, înmugureşte”. Nu, el ştie că în perioada aceea trebuie să taie crengile copacilor, căci dacă nu, nu înmuguresc.

I: E un proces.

R: E indirect o strategie, dar în acelaşi timp e şi nativ. Eu cred că şi tu ai o strategie.

I: Da. Undeva în mine am o strategie.

R: Da, dar nu e o strategie de care să zici că ai pus-o pe foaie, ai desenat-o, “În 3 luni fac asta, în 6 luni fac asta”. Sunt oameni care funcţionează așa. Tot respectul pentru ei. Dar uite, poate că strategia ta este că dimineaţa zici – “Ok, am aceste 7 checkpoint-uri de făcut”. Şi dacă te uiţi să vezi în urmă, să vezi toată luna sau ultimele 3 luni, o să vezi că indirect tu ţi-ai făcut o strategie, numai că nu ţi-ai făcut mindset-ul acela de – “Ok, pentru următoarele 3 luni aceasta e strategia mea”.

I: Da, cumva am în minte. Eu tot timpul spun că nu neapărat îmi setez un goal, ci că visez. Visez la ceva, mă gândesc la ceva, vreau să ajung acolo, dar nu îmi pun – “Gata, în 6 luni acolo sunt, deci nu mă mai abat de la drum”.

R: Tăiem capete

I: “Călcăm peste cadavre, nu contează ce facem, căci eu acolo trebuie să ajung”. Într-adevăr, vreau să ajung undeva.. Am un plan, dar nu e un plan din acela care are un deadline. Normal că fiecare are un plan dar, cum zici tu, eu nu sunt omul acela extrem de calculat care îşi pune pe foaie, îşi înrămează acolo planul ca să îl vadă în următoarele 6 luni și “doamne fereşte să mă abat de la el”. Nu. Şi plus că, dacă faci chestia aceasta, mi se pare că tinzi să ratezi foarte multe chestii care vin involuntar şi spontan pe drum. De exemplu, săptămâna trecută nu mi-aş fi imaginat niciodată câte urmează să mi se întâmple săptămâna aceasta. N-am ştiut că o să mai am încă trei colaborări, n-am ştiut că o să mai fac încă două produse noi. Le aveam în minte, dar nu eram ferm convinsă că – “Gata, închei săptămâna aceasta cu achievement-ul acesta.” Şi uite că s-a întâmplat fără să vreau şi e o satisfacţie. Tot timpul mă uit în urmă şi realizez că am făcut destul de multe chestii. Normal că tot timpul o să fie mai multe de făcut şi mai multe, dar cumva trebuie să fii şi fericit acolo unde te afli şi să fii mulţumit cu tine.

R: Ai zis că ai un vis.

I: Da.

R: Care e visul tău?

I: Visul meu nu este să ajung internaţională, mondială sau mai ştiu eu ce. Visul meu e pur şi simplu să fiu fericită cu ceea ce am.

R: Aceasta înseamnă că tu deja îţi trăieşti visul, nu?

I: Da, cumva da. Dar vreau să fiu împăcată cu mine şi să am exact atât cât îmi trebuie. Nu vreau să epatez, căci tindem să fim un pic avari când facem chestia aceasta şi poate că nu e ok.

R: Da. Bine, sunt unii oameni care ei nici nu vor mai mult din ideea că – “Vreau mai mult ca să dau mai mult, că dacă dau mai mult pot să inspir mai mult, pot să fac mai mult, pot să dreg mai mult”. În acelaşi timp, sunt oameni care se mulţumesc cu ceea ce fac, cu cât fac, pentru că şi indirect oricum îi inspiră pe alţii. Oricum fac ceea ce fac. Eu cred că şi lucrările tale îi inspiră poate pe oamenii care te urmăresc pe tine. Şi aici vreau să ajung: la partea de urmărit. Singura ta strategie, apropo din nou de strategie, de promovare, e Instagramul. De fapt nu. E a doua, pentru că prima e colaborările pe care le ai cu diferite persoane.

I: Acum a început să fie din ce în ce mai mult Instagramul pentru că mi-am construit o comunitate de oameni care mă urmăresc pentru ceea ce fac efectiv, pentru haine. Şi sunt clienţi pe care tot timpul trebuie să îi ţin în alertă: trebuie să le postez tot timpul ceva nou, să îi ţin interesaţ. Acum pot să zic că de câteva luni încoace am început să mă bazez din ce în ce mai mult pe Instagram, poate chiar mai mult câteodată, decât pe colaborări. Colaborările sunt necesare şi ele. Adică tot timpul o să fie un boost, dar e important să faci şi tu pe cont propriu, nu doar să te bazezi pe diferite persoane, pentru că nu tot timpul persoanele acelea vor  vrea să colaboreze cu tine.

R: Tu practic îţi construieşti platforma ta de urmăritori, de subscribers. Ţi-ai făcut site-ul şi ai contul de Instagram.

I: Da. Şi Facebook.

R: Ce merge mai bine? Facebook sau Instagram?

I: Instagram.

R: Ce merge mai bine pe Instagram? Feed sau Stories?

I: Stories.

R: Dar nu pui foarte mult pe Stories. De ce?

I: Acum am început să pun mai mult pe Stories.

R: Te-a motivat Alina.

I: Da, poate puţin. Mă motivează chestia aceasta cu ”Swipe up”, sinceră să fiu, pentru că pot să pun link de la shop. Şi atunci oamenii merg direct pe shop, eu văd în Google Analytics care e treaba, şi cred că mă motivează chestia aceasta. Şi mai ales dacă postezi la Stories, trimiţi oamenii şi pe profilul tău. Adică tu tot timpul le apari acolo în bulină şi te ştiu, te au în minte, şi atunci e ok că mai trec şi pe profilul tău un pic, se mai uită şi în feed.

R: Bine, dar pe Stories nu pui neapărat acelaşi tip de fotografii pe care le pui pe feed. Feed-ul, mai degrabă, se comportă, cred eu, ca un portofoliu. Acesta este portofoliul tău. Ce ziceam şi mai demult: tu nu îţi violezi feed-ul tău. Când am făcut research-ul (da, oameni buni, fac research cu invitaţii mei) am găsit foarte multe persoane care au scris despre tine, pe lângă numele tău sau în propoziţia despre tine, cuvântul “pastelat”. Mergi foarte mult pe tema aceasta şi la fel e şi Instagramul, feed-ul tău. E super pastelat pentru că asta este ceea ce vrei să te reprezinte sau a venit aşa, with the flow, şi s-a legat cumva?

I: Cred că e deja clișeu dacă mai zic că e with the flow, dar cred că îmi place, estetic, cum arată. Mi se pare că e frumos să fie aşa luminos, pastelat, să nu te lovească direct în retină ceva culori neon. Cred că e pur şi simplu plăcut vizual pentru mine şi atunci consider că va fi plăcut şi pentru alţii şi vor vrea să mă urmărească pentru chestia aceasta: că le ofer tot timpul un content de calitate, până la urmă. Şi nu o să îi şochez niciodată. Sau poate o să îi şochez cândva. Nu ştiu ce se va întâmpla, dar momentan nu o să îi şochez cu ceva. Şi dacă  folosesc roşu, cred că ai observat că îl pun într-un context de pasteluri, de mult alb, deci cumva încerc să îl duc totuşi în zona mai pastelată.

R: Spuneai la un moment dat că pe Instagram îţi place chestia aceasta de ”Swipe up” pe Stories. Ai avut oameni care ţi-au cumpărat prin swipe up?

I: Da, cred că da. Eu ştii ce fac? Pun un story şi după aceea primesc mesaje: “Cât costă hainele?”, “Unde pot să găsesc?” sau “Ce mărime ai?”

R: Se comportă ca un cârlig.

I: Da. Lumea vede şi e foarte interesată. Şi tot timpul când postez, dau cu ”swipe up” şi văd acolo câţi oameni au accesat link-ul. Şi dacă din 1000 de oameni au accesat 20-30, sigur 3-4 sunt cumpărători, deoarece cam aşa funcţionează. Pentru mine e ok să fie 3-4 cumpărători din cei 1000 şi respectiv 20 care au deschis link-ul, deci e perfect.

R: Faci foarte multe. Faci partea aceasta de design vestimentar, ai un studio aici în Cluj, eşti îndrăgostită.

I: Da. De viaţă în general.

R: De viaţă?

I: Da.

R: Foloseşti social media pentru promovare. Chiar tu faci asta. Nu ai angajat pe nimeni să o facă pentru tine. Cum arată o zi normală de a ta?

I: Wow. Arată tot timpul destul de diferit, însă încerc să mă ţin de un program. Încerc să fiu foarte mult la shop la mine pentru că atunci când mă aflu acolo sunt eu, laptopul, hainele, un creion, o foaie de hârtie şi n-am ce să fac, numai să lucrez. Şi asta mă ajută foarte mult. Dar cum arată? Mă trezesc dimineaţa, beau cafeaua obligatoriu.

R: La ce oră te trezeşti?

I: 8:30-9:00. Mă pot trezi şi la 5 dacă e nevoie, dar cam aşa, 8-9. Şi mă culc destul de devreme.

R: Îţi place somnul.

I: Da, îmi place somnul foarte mult. Încerc să mă ocup un pic de mine dimineaţa. Merg la sală, după care merg tot timpul la croitorie şi după care îmi programez întâlnirile cu cliente. Dar nu pot să îţi zic neapărat cum arată o zi normală, pentru că nicio zi nu e normală. Adică eu nu am un program de la 8 la 15:30 sau de la 7 la 15:30. Pot să lucrez de dimineaţă până seara sau pot să ”nu lucrez” deloc într-o zi. Pentru că tot timpul lucrezi practic când eşti pe social media, ca să faci bani. Tot timpul pui un link, faci o postare, vorbeşti cu un client. Chestiile acestea te ajută şi o să te ajute întotdeauna. Practic lucrez 24/24.

R: Bine, dar când te relaxezi?

I: Când mă relaxez? Duminica.

R: Când nu lucrezi.

I: Mă relaxez şi lucrând, să ştii că eu nu văd chestia aceasta ca pe un job. E foarte interesant. Nu o văd. Adică e obositor pentru că tot timpul trebuie să umblu dintr-o parte în alta, e obositoare munca aceasta cu oamenii, dar când ajung acasă şi sunt super obosită seara, am aşa o satisfacţie şi tot timpul zâmbesc. Mă culc zâmbind pentru că ştiu că am făcut ceva în ziua aceea şi nu mă simt degeaba sau nu mă simt obosită degeaba. Sunt obosită cu un scop.

R: Te simţi obosită cu un scop, lucru care e fain. Citeşti sau te uiţi la filme?

I: De citit vreau să citesc mult mai mult, însă foarte puţin timp am la dispoziţie, din păcate, și mă frustrează un pic chestia aceasta. Mă uit la filme destul de des. Dacă nu chiar în fiecare seară, aş putea să zic, ori la un serial ori la un film.

R: Care este ultimul film pe care l-ai văzut şi ţi-a plăcut mult?

I: Acum e nebunia aceasta cu Fifty Shades şi pe acesta l-am văzut ultima dată. Şi ca serial e Lucifer, ultimul episod din Lucifer.

R: Nu mă aşteptam. Mă aşteptam la ceva gen The Crown de la tine.

I: Nu, mie nu îmi plac astea. De exemplu, nu mă uit la Game of Thrones sau The Crown pentru că e ceva medieval din câte știu.

R: Nici eu nu mă uit la Game of Thrones.

I: Deşi am fost în Dubrovnik, acolo unde se filmează Game of Thrones – o parte din el. A fost fain. După ce m-am uitat la imagini mi-am dat seama că – “A, am fost şi eu în locul acela în care au filmat ei”, dar nu e aşa interesant. Nu mă uit. Nici nu cred că o să mă uit. Nu mă atrage, nu-mi place.

R: Sunt curios de un lucru. Nu ştiu dacă şi ascultătorii, dar eu sunt curios şi atunci şi ei trebuie să fie curioşi.

I: Ia.

R: O frustrare pe care foarte mulţi creatori de conţinut o au este că la un moment dat începi să creezi, începi să faci bani şi partea aceasta de creaţie se transformă în foarte multă parte de management. Şi tu ai vorbit acum de foarte mult management.

I: Da, ştiu. Şi cred că mai mult decât creaţia.

R: Mai puţin creaţie. Uite, mie personal îmi place să creez, îmi place să scriu, îmi place să fac poze, îmi place să fac, de exemplu, audio, podcast şi aşa mai departe. Dar la un moment dat am ajuns să fac mai mult management decât creaţie. Şi sincer, devine frustrant câteodată. Ai momente de alea frustrante în care zici – “Ok, vreau să creez, nu mai vreau să fac management. Nu mai vreau să trimit mail-uri, nu mai vreau să trimit o minge de la A la B”, deşi tu eşti podul care trimite, altfel nu se poate ajunge. How do you handle it? Cum te descurci cu lucrul acesta?

I: E frustrant, într-adevăr, şi pentru mine. Pentru că tot timpul mă aflu în situaţia în care zic – “Gata. Acum e luni sau e marţi, n-am întâlnire cu clienţi, pot să mă pun la birou sau acasă sau unde sunt ca să desenez”. Şi apar trei telefoane din senin şi iarăşi nu mai apuc să desenez și s-a încheiat ziua fără să apuc să desenez nimic. Pentru că eu aşa îmi consum creativitatea aceasta.

R: Crezi că o zi s-a terminat cu bine şi zâmbeşti atunci când ai creat ceva, când ai desenat?

I: Nu neapărat. Când închei nişte conversaţii cu oameni sau când am terminat o haină. Eu sunt mulţumită în general cam de tot ce fac. Chestia e că nu neapărat mă simt frustrată, pentru că îmi place şi să fac partea aceasta de management. Mă simt frustrată atunci când a trecut o săptămână şi n-am reuşit să îmi finalizez schiţele sau n-am reuşit să îmi găsesc toate materialele de care aveam nevoie. Dar până la urmă trec peste şi îmi găsesc altă dată momentul acela în care să desenez. Da, e frustrant, dar asta este.

R: Face parte din job până la urmă.

I: Şi cred că n-ar avea neapărat acelaşi efect dacă aş lăsa pe altcineva să facă managementul acesta pentru mine. Nu cred că voi găsi niciodată o persoană care să pună atâta suflet cât pun eu în business-ul acesta al meu.

R: Era o poveste despre un tip care pescuia. Şi a venit un bancher la el şi i-a zis:

– “Ce fain pescuieşti tu acolo. Nu vrei să faci mai mulţi bani?”

– “Ba da”

– “Uite, hai să pescuim, să prindem mai mulţi peşti, să construim o fabrică, să vindem peştii aceia, să îi punem în conserve, să faci mai mulţi bani”

– “Şi ce o să fac cu banii aceia?”

– “Să îţi cumperi o casă, să îţi cumperi o maşină, după aceea să fii on top of the world”

– “Şi dacă îmi iau toate astea şi fac toate astea, după aceea ce?”

– “După aceea poţi să vii să te întorci la pescuit.”

– “Şi atunci de ce aş mai face-o? Oricum mă întorc la pescuit. Oricum fac ceea ce îmi place”.

Şi mă întorc cumva la ce ai zis tu: că nu vrei să ai aşa de multe lucruri, să faci aşa de multe lucruri când tu, de fapt, îţi trăieşti visul de a avea cam cât vrei acum. Dacă vrei să ai mai mult, cu siguranţă poţi să ai mai mult. Cu siguranţă poţi să faci mai mulţi bani. Cu siguranţă poţi să angajezi încă 2-3 asistente, dintre care una să îţi facă social media, una să meargă la discuţii cu clienţii, şi tu numai să desenezi.

Este un autor, Paul Jarvis, un tip foarte mişto pe internet. Face şi web design, dar şi scrie şi în fiecare duminică trimite un newsletter. El acum scrie o carte despre “company of one” şi vorbeşte despre noul trend care urmează să vină: că e normal ca oamenii să înceapă să lucreze ca şi ”company of one.” Nu sunt freelanceri, ci o companie de o singură persoană: “Am colaborări, lucrez şi aşa mai departe, dar am compania mea”. Şi ceea ce văd e oarecum ceea ce faci şi tu acum. Tu ai compania ta, ai brandul tău, ai ajuns la maturitatea aceea în care conştientizezi că ai un brand, ai grijă de brandul tău şi, în acelaşi timp, vrei să ai o company of one, “asta e ceea ce vreau eu să fac şi acolo vreau eu să fiu “ şi în acelaşi timp nici nu ştii unde o să fii peste un an. Poate o să primeşti un deal şi e de neratat şi o să zici – “Uite, vreau să fac chestia aceea”.

I: Cred că atunci când îţi iei mai multă responsabilitate – mai mulţi angajaţi, mai multe comenzi – tinzi, adică chiar te pierzi cu totul în management. Atunci chiar nu cred că mai ai timp de desenat. Pentru că niciodată nu o să îţi iei o asistentă şi tu numai o să desenezi. Pentru că şi desenul, şi creativitatea aceasta, vine în doze mici şi vine câteodată. Tu trebuie să prinzi momentul acela cu creativitatea. Eu aşa zic. Mie cred că de asta îmi e teamă, pentru că am văzut foarte mulţi designeri care s-au pierdut la un moment dat. Şi-au luat atâtea croitorese şi atâta responsabilitate şi cât mai mulţi bani şi cât mai multă clientelă şi acum nu mai ştiu, nu se mai cunosc. Nu mai ştiu cine sunt ei ca designeri, nu îşi mai cunosc identitatea pentru că au venit tot mai mulţi clienţi cu alte pretenţii şi ei s-au pierdut, cumva, pe drum.

I: Tu îl citeşti pe Seth Godin? Seth Godin e unul dintre oamenii guru de marketing. Şi acum câţiva ani buni, foarte buni, a scris un articol în care a scris despre ”ten people, ten friends.” În momentul în care tu lansezi un proiect, dă-l la 10 prieteni – “Uite, acesta este proiectul meu”. Ai făcut o carte, ai scris un design, ai făcut şosete, orice ar fi, ai făcut un tort. Şi l-ai dat la 10 prieteni. Dacă acelor 10 prieteni le place ce ai făcut, o să dea proiectul tău mai departe. Dacă nu o să le placă, înseamnă că proiectul tău e stricat şi trebuie să faci altul. Şi, oarecum, tu exact chestia asta ai făcut. Mă întorc la ce ai zis la început. Ai fost cu prietenii tăi, ai început să le faci haine, ei le-au purtat şi, pentru că le-au plăcut hainele tale, le-au dat mai departe. Şi, ce vreau să punctez eu, e că Seth Godin a avut dreptate şi tu, indirect, ai făcut cam ce a zis el.

I: Da, fără să ştiu.

R: Da, fără să ştii. Îţi recomand să citeşti Seth Godin. Are un newsletter zilnic şi scrie articole, dar două, trei propoziţii, nu e foarte lung. E super. El merge foarte mult pe marketing şi mi-a plăcut foarte mult că exact ce povesteai tu acum mi-a adus aminte de treaba aceasta, de ”dă mai departe.” Nu trebuie să începi dintr-odată cu boom, nu trebuie să începi dintr-odată cu o explozie, să apară numele tău.

I: Exact.

R: Dar trebuie să ai în acelaşi timp răbdare, să fii constant în ceea ce faci şi munca ta, în primul rând, să o aprecieze cei din jurul tău. Mie mi se pare foarte interesant şi sunt uimit când vin oameni care nu îmi citesc articolele de marketing şi aşa mai departe, dar ascultă podcastul. Şi prima oară au zis:

– “Nu ştiu ce e acela podcast.”

– “E online, pe internet.”

– “Şi unde pot să ascult?”

– “Ai Iphone şi dai acolo”

– “Dar dacă nu am Iphone?”

– “Intri pe site şi e acolo”.

I: Dar ştii care e faza cu podcastul acesta? În general, eu ascult radio pentru că îmi place. Nu ştiu de ce. Îmi pun radio, îmi fac treaba prin casă.

R: Ce radio?

I: Virgin Radio. Şi cu podcastul, când ascultam, de exemplu, conversaţia cu Alina, Smiley şi mai multe pe care le ascultam eu de la tine, le ascultam pe drum, când veneam spre Cluj sau când mă plimbam pe stradă. Şi e foarte fain, că îţi pui căştile în urechi şi asculţi. Cu cititul e puţin mai greu pentru că trebuie neapărat să te pui jos şi să stai să citeşti. Adică nu poţi să faci asta în timp ce conduci, care ne ocupă jumătate din viaţă, nu poţi să faci asta în timp ce faci de mâncare, deci, mă rog, diverse. E mult mai simplu cu podcasturile, cu radio.

R: Cu partea aceasta de audio.

I: Exact.

R: Cum ziceam, cred că deja foarte mulţi sunt super stresaţi. Şi de ce zic asta? Pentru că audio e singurul tip de conţinut pe care poţi să îl consumi pasiv. Şi, de fapt, ce voiam să zic –  ca să mă întorc la idee – e că oamenii din jurul nostru încep să consume şi să folosească produsele pe care simt că le plac şi pe care le dau mai departe. Şi prieteni care nu au nicio treabă cu marketing dau mai departe podcastul. La fel şi cu tine şi prietenii din jur cu care ai început. Oarecum ai avut răbdare să creşti organic şi asta mi se pare foarte fain.

I: Mi s-a părut esenţial să cresc organic. Adică mi s-ar părea o prostie să încerc să îmi cumpăr, cum se mai practică, followeri. Nu, nu există. Toţi oamenii care mă urmăresc pe mine sunt oameni reali până la urmă şi i-am dobândit din, să zicem, 2013, cam aşa. Mai mult sau mai puţin, pentru că abia în ultima vreme a început să mă intereseze foarte tare partea aceasta de social media şi vânzare pe internet. Totul e organic.

R: Totul e bio.

I: Da, exact. Chiar e o prostie să faci asta, să încerci să cumperi. Niciodată nu o să poţi să îi cumperi pe oameni. Încă o chestie care mi se pare interesantă: încerc cu toţi clienţii mei să fiu prietenă..

R: Şi poţi face aceasta? Chiar reuşeşti?

I: Da. Eu îmi ocup foarte mult timp povestind cu clienţii şi le ofer toate informaţiile despre produse şi, chiar dacă nu cumpără, nu mă interesează. Consider că eu mi-am făcut treaba, eu ţi-am spus tot ce am avut de spus, ţi-am dat toate detaliile. Dacă tu alegi să cumperi, foarte bine, dacă alegi să nu cumperi, e alegerea ta până la urmă. Suntem liberi să facem ce vrem noi. Dar cu fiecare am încercat să le dau un pic din timpul meu, 10-15 minute să vorbesc cu ei pe internet sau live. Tot timpul am încercat să-i atrag prin chestia aceasta de friendly, prin prietenie, şi foarte mulţi apreciază. Oamenii vor, în general, să fie ascultaţi. Ei vor atenţie foarte multă. Şi apreciază, mai ales femeile apreciază super mult când îţi dai interesul.

R: Din câte am citit, tu faci haine doar pentru femei. De ce?

I: Am început cu o colecţie de bărbaţi la licenţă, însă….

R: Bărbaţii sunt mai fitoşi.

I: Nu. Nu neapărat. Cred că nu era atunci public în România, făcusem şi eu nişte chestii aşa mai interesante, doar de podium, cum ar veni. Puteai să le porţi, dar trebuia să ai o personalitate foarte puternică ca să porţi ca bărbat chestii roz şi albe cu flori, cum am început eu. Şi aceea a fost piaţa pentru femei. Colecţia de bărbaţi am transpus-o pe urmă într-o colecţie de femei şi atunci a început, de fapt, să îmi meargă mie, când am început să transpun hainele pe care le făcusem pentru bărbaţi în haine de femei. Așa mi-am dat seama că asta ar trebui să fac.

R: Şi nu vrei să faci și pentru bărbaţi?

I: Poate cândva o să fac, dar nu ştiu. Am mai făcut aşa pentru prieteni, pentru amici, pentru Vlad, dar nu foarte multe.

R: Cine e Vlad?

I: Prietenul meu.

R: Dar cine e Vlad aşa? Doamnelor şi domnilor – îmi place să zic “doamnelor şi domnilor” de parcă sunt Măruţă.

I: La Măruţă Show. La Robert Show.

R: Nu. Podcastu` lui Katai, niciun La Robert Show. Nu confundăm. Tu şi cu Vlad Berte sunteţi, pentru mine, unii dintre puţinii instagrameri din România pe care îi urmăresc şi îi apreciez. Tu eşti designer vestimentar. Vlad e sculptor. Nici acum nu o să uit poza aceea pe care a pus-o el de la Beliş, dimineaţa. Era o masă, un scaun.

I: Şi un pahar de vin.

R: Şi un pahar de vin, da. Și cu aburii de dimineaţă. Poza aceea a fost extraordinară. Vlad e genul acela de artist cu picioarele pe pământ. Şi la fel eşti şi tu.

I: Asta îmi place la el, cumva, că e artist, dar nu e artistul acela care e foarte înfumurat. Şi el e cu picioarele pe pământ şi, într-adevăr, îşi înţelege clienţii foarte bine. Chiar dacă el chiar face artă. Dacă despre mine poţi să zici că fac modă, pentru că asta fac, el chiar face artă pentru că sculptura într-adevăr este o formă de artă. Adică prima formă.

R: Îţi cere sfaturi? Îi ceri sfaturi în zona ta? “Uite, materialul acesta nu merge sau…”

I: Îi mai arăt aşa, dar nu cred că e foarte interesat, sinceră să fiu.

R: Nu-i piatră, dă-i pace.

I: Da, exact. Dar încerc cumva. Şi aşa e un stres foarte mare şi încerc să nu îl stresez şi cu problemele mele. Adică prefer să vorbim despre altceva când suntem împreună, nu despre job. Mai vorbim, ne mai dăm sfaturi, dar încercăm să nu ne încărcăm cu energia negativă a celuilalt de la job. Cred că e mai bine aşa pentru toată lumea.

R: Ingrid, dacă oamenii vor să te caute pe internet, cum pot să te găsească?

I: Ingrid Teodosiu.

R: Pe Google? Sau şi pe Instagram?

I: Instagram – Ingrid Teodosiu, Facebook – Ingrid Teodosiu, Google sau, dacă vrei shop-ul e ingrid-teodosiu.com. Si cam atât, cred. Nu am momentan nimic altceva. Aş vrea să îmi fac şi Pinterest, Twitter nu, că nu cred că aş avea neapărat nevoie.

R: De ce să îţi faci Pinterest?

I: Nu ştiu, cred că ar putea fi folosit ca un fel de album.

R: Albume poţi să pui acum şi pe Instagram.

I: Oricum, atât timp îmi ia Instagram şi Facebook, Instagram în general, încât chiar nu cred că mai am timp şi de altceva. Şi cred că e ok să ai două platforme pe care să te găsească lumea. Plus shop-ul. Dacă mi-aş face mai multe ar fi precum chestia aceea despre care vorbeam: de responsabilitate. Cred că m-aş pierde undeva pe drum, pentru că n-aş putea să fiu la fel de coerentă pe fiecare platformă. Mai bine aşa. Îmi concentrez atenţia în: 1. Instagram, 2. Facebook şi atât.

R: Ce urmează?

I: Ce urmează? Urmează colecţia de spring-summer care va fi cu nişte tăieturi simetrice. O să fie vorba despre asimetrii, o să-mi păstrez în continuare materialele acestea fluide, mătase, ca întotdeauna. Cred că niciodată nu o să pot renunţa la ea. Urmează şi nişte siluete noi pentru mine. Se poartă foarte mult salopetele acum, salopeta aceasta de worker e pe val complet şi voi avea vreo 4 modele un pic diferite între ele. Cam asta va fi. Culori puternice – pentru că chiar vorbeam de pasteluri – de data aceasta vor fi culori puternice, dar vor fi şi pasteluri în continuare.

R: Şi numai pentru femei?

I: Numai pentru femei.

R: Doamnelor, eu zic să o contactaţi pe Ingrid, şi domnilor, dacă vreţi să faceţi un cadou frumos. Ingrid nu m-a plătit să spun asta apropo. Ingrid, mulţumesc frumos.

I: Cu drag. Ce repede a trecut.

R: Ai văzut? Aşa e. Oameni buni, pe Ingrid o găsiţi pe Internet, vă recomand să o căutaţi pe Instagram, să o căutaţi pe Facebook, pe Youtube nu o găsiţi.

I: Vreau Youtube în curând.

R: De ce?

I: Pentru că am auzit că video-urile sunt viitorul.

R: Nu.

I: Nu e adevărat?

R: Eu nu cred, sincer. De 5 ani se tot zice că video-urile sunt viitorul. Deja sunt prezente. Cred că deja video-urile au trecut.

I: De ce? Tot mai mulţi vloggeri sunt.

R: Asta nu înseamnă că video-urile sunt viitorul.

I: Nu neapărat video, cât imaginile acestea video, adică imaginile scurte video, de prezentare.

R: Ai Stories.

I: Da, exact. Un clip de 10 secunde e suficient.

R: De ce să se mai uite oamenii la video – aici cred că o să mi se urce oamenii în cap, dar e ok – de ce să mă mai uit la un video când am Instagram şi pot să pun pe Instagram un minut? Mai multe nu, pentru că îmi ajunge. Vreau mai multe chestii behind the scenes sau aşa mai departe? Mă uit pe Stories, adică Instagram îmi oferă totul. Facebook, în acelaşi timp, se poate comporta ca o platformă de advertising, cum e Google. Îl am pe prezenţă, pot să-mi uploadez acolo video, pot să fac acolo evenimente, deci cam tot ce-mi trebuie. Youtube-ul cred că e ok, dar nu cred că vreau să mă duc acolo pentru că e trend. Eu nu cred în trenduri, mai degrabă cred în marketing-ul acesta experimentalist, să experimentez, să văd cum funcţionează. Aşa, dacă vrei, poți să experimentezi cu 6 video-uri şi să vezi dacă a meritat sau nu a meritat. Dar e foarte riscant dacă tu zici – “Vreau să mă duc pe Youtube, pe video, pentru că e trend”, pentru că o să îţi pierzi, cumva, concentrarea pe Facebook şi pe Instagram. Imaginează-ţi că nu o să faci nici pe Facebook, nici pe Instagram, la fel de mult ca şi până acum pentru că trebuie să te concentrezi pe Youtube. Şi până ce îţi faci nişte rezultate pe Youtube, o să pierzi din acestea două.

I: Nu neapărat că aş vrea să merg pe Youtube dar, de exemplu, eu urăsc clipurile acelea de 10 minute. Eu nu înţeleg de unde crezi că am eu 10 minute să mă uit la video-ul tău. Dar aş vrea aşa, un minut sau câteva secunde, 30-40 de secunde, un clip doar de prezentare a unei ţinute. Nu mă refer la faptul că vreau să vorbesc.

R: Instagram.

I: Da, clipuri de alea scurte.

R: Instagram e cel mai ok.

I: Clipuri ca pe Insta Story: din spate, profil şi that’s it.

R: Instagram e tot ce îţi trebuie. Ai şi live pe Instagram acum.

I: Mi se pare că în video înţelegi foarte bine cum cade haina şi poţi să fii mai striking. Cumva o rochie de mătase care e vălurită şi e în slow motion atrage foarte mult privirile. Îţi zic sincer. Mie mi-au mers foarte bine video-urile acestea slow motion atunci când purtam o ţinută, eu sau o tipă care mă promovează. Au mers foarte bine. Oamenii stau şi se uită la material, la fluiditate. Parcă înţeleg mai bine în video decât în poză. Le atrage privirea foarte tare. Acestea de 10 secunde, scurte.

R: Bun. Oameni buni, aţi ascultat destule despre design vestimentar. Nici nu am intrat în fashion marketing. Cică ”era fashion marketing”. N-am intrat în subiectul acesta, dar rămâne pe data viitoare. Ingrid, mulţumesc frumos că ţi-ai luat din timpul tău să vii. Apreciez foarte mult.

I: Şi eu îţi mulţumesc.

R: Oameni buni, pe Ingrid o găsiţi, aşa cum am spus deja de vreo 17 miliarde de ori, pe Google cu Ingrid Teodosiu şi acolo o să vă dea toate răspunsurile. Până data viitoare, stay tuned.

I: Mulţumesc.

 

About the Author
Visual Marketer si Content Strategist la Bannersnack. Fondator Instagramology și host al proiectului audio Podcastu' lui Katai.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.