12 Marian Hurducaș: Nu există “nu am timp”, există “nu consider asta ca prioritate”

Pentru mine digital, social media înseamnă învățare continuă.

Marian Hurducaș

Trebuie să recunosc că episodul de azi e unul mai diferit, sau mai special. Sau fie cum credeți voi că va fi.

Pentru că invitatul ăsta mi-a mâncat zilele, m-a enervat de multe ori atât de tare încât grimasa lui Robert Downey Jr. reprezenta maxim atitudinea mea față de el.

Am lucrat împreună. Am colaborat. Ne-am certat și ne-am împăcat. Ne-am susținut și ne-am huiduit. Iar pentru discuțiile la care nu ajungeam nici cum la un punct comun am făcut o cutiuță, am numit-o “We agree to disagree” și le-am îngrămădit acolo.

Nici nu mai are rost să vă povestesc despre orele pe care le petreceam la telefon discutând despre ce ne place cel mai mult: despre noi și marketing 🙂 Pun pariu că omul care ne-a ascultat convorbirile astăzi a ajuns mare director de marketing sau comunicare la o companie care primește premii și face bani gârlă.

Dacă nu v-ați dat seama încă despre cine vorbesc, atunci ați face bine să dați play la podcast și să ascultați acest episod în care eu și Marian Hurducaș avem o discuție oarecare despre online, cum și-a început agenția, cum abordezi clienții și unele vorbe/idei pe care doar Marian le putea debita.

Unde-l găsești pe Marian ca să-i spui cât de tare a fost episodul ăsta:

Avem și dovada că am băut cafea când am înregistrat podcastul ăsta:

 

Subiecte discutate:

  • Despre începuturile prieteniei dintre Robi și Marian
  • Ce l-a determinat pe Marian să își deschidă propria agenție
  • Sfaturi pentru cei care își doresc o carieră în online
  • Începuturile agenției Necktie
  • Cum să abordezi posibili clienți
  • Despre poziționare în industrie
  • Resurse pe care Marian le recomandă
  • Campaniile din online care i-au atras atenția în ultima vreme
  • Despre cum să câștigi clienți
  • Ce creatori de conținut urmărește și de ce

Și ca să vă aprind apetitul pentru episodul ăsta, vă las mai jos niște idei pe care le-am scos din acest podcast.

Nu de alta, dar astea cu siguranță intră în categoria #hurducashiene 🙂 doar că-s mai targetate.

Gânduri, idei și citate luate din podcast

  • Dacă simți că nu îți găsești locul în industrie, caută-ți un partener care e pe aceeași lungime de undă cu tine și nu trebuie neapărat să faceți lucruri împreună, trebuie doar să discutați, să vă ventilați.
  • În momentul în care realizezi că tu chiar ai ceva de spus, ar trebui ca în momentul ăla să îți faci o rețea online de oameni care contează în industrie, pentru că doar așa poți să le atragi atenția.
  • Tot timpul am vrut să caut oameni mai deștepți decât mine. Niciodată nu am vrut să fiu cel mai deștept din încăpere. Am vrut să învăț de la alții și alții să îmi arate mie greșelile, să învăț.
  • Nimeni nu vrea să audă că greșește. E un background cultural.
  • În mediul nostru socio-cultural nu există critică constructivă. Este critică punct.
  • Marketingul și jurnalismul sunt meserii native, cu care te naști.
  • Nu există idei proaste și nu există greșeli. Există doar moduri în care afli că lucrurile nu funcționează.
  • Departamentul de marketing nu este departamentul de vânzări.
  • Nu există nu am timp, există “nu consider asta ca prioritate”.
  • Dacă nu avem clienți curajoși, sau nu suntem lângă clienții care vor să implementeze ideile alea mari, noi suntem nimic.
  • Eu am încercat întotdeauna să fac echipă cu clientul, să îl implic în proiect.
  • Nu poți sta pe margine să critici și să zici că tu nu te apuci că nu ai proiectul bine finalizat.
  • Perfecționismul este un handicap.
  • Pentru mine digital, social media înseamnă învățare continuă.
  • Nu mi-e frică de ce spune lumea. E foarte important.

Nu uita că te poți abona la podcast și pe iTunes.

Audio Transcript

R: Bună ziua, oameni buni şi bine v-am găsit la un nou episod al podcastului lui Katai. Episodul acesta e puţin mai diferit pentru că îl am alături de mine pe bunul meu prieten, care este din Cluj, s-a mutat în Bucureşti şi m-a lăsat singur aici, Marian Hurducaş. Marian, ce cauţi în Cluj?

M: Nu caut nimic. Am venit pur şi simplu pentru că am treabă.

R: Te-ai săturat de Bucureşti.

M: Nu m-am săturat de Bucureşti.

R: Deloc?

M: Deloc.

R: Îţi place Bucureştiul?

M: Foarte mult. Vrei să povestim despre diferenţele dintre Cluj şi Bucureşti?

R: Ioi nu, căci îmi e frică să nu pornească după aceea o chestie cum că podcastul e despre marketing şi viaţă, nu e despre Bucureşti şi Cluj.

M: Dar îţi dai seama că dacă începem acum să povestim despre pro şi contra Cluj-Bucureşti, o să ai mega audienţă?

R: Poate acolo ar fi bine să îl chem pe domnul Boc şi pe doamna Firea, să stăm la o masă, să discutăm despre care e mai şmecher: Cluj sau Bucureşti?

M: Ei o să îţi spună că amândouă oreșele fac România frumoasă.

R: Hai să trecem peste treburile acestea. Pentru oamenii care ne ascultă şi care nu te cunosc, deşi eu sunt sigur că mulţi te cunosc, cu siguranţă sunt vreo doi-trei care nu te știu – zi cine eşti, ce faci, cu ce te ocupi foarte pe scurt.

M: N-ai vrea să îmi faci tu introducerea aceasta?

R: Woa. Vreau să zic cum ne-am cunoscut şi, de fapt, cum a început relaţia noastră.

M: Aww. În acel bar?

R: Nu. Nu a fost bar, a fost hotel.

M: Nu. Ne-am cunoscut la un blog-meet sau un tweet-meet, nici nu mai ţin minte. Pe o stradă dosită din Cluj, prin 2010 cred. Venisem cu… chiar cu Bogdan venisem atunci.

R: Ok, da.

M: Lucram la radio.

R: Bine, dar acolo a fost numai aşa. „Salut. Salut” şi gata.

M: Am stat la masă. Am fost singurii care am stat până la urmă la masă. Toţi 3.

R: Da. Dar ştii care a fost faza? Atunci bun, a fost un start  în sensul că ne-am cunoscut, „Salut. Salut.”, dar nu neapărat am intrat în mai multe discuţii. De fapt, discuţia cea mai profundă şi unde ne-am dat seama că rezonăm pe aceleaşi idei, a fost când am avut o campanie.

M: Da, „Turist în oraşul meu”, parcă. Făcută de Alina.

R: Nu, nu „Turist în oraşul meu”, ci ”Hotel de 24 de ore”, de ne-am dus într-un hotel. Alina cu Răzvan au făcut o campanie. Eu, tu, Răzvan, Alina Mironeasca.

M: Da, Mironeasca.

R: Şi Zăineasca. Șase oameni.

M: Cred că eram mai mulţi.

R: Atâţia am fost, şase. Erau trei camere şi ţin minte că ne-am dus… nu mai ştiu seara la cât. Ne-am dus în pat pe la 22-23, şi a doua zi dimineaţa până la ora 6 am povestit încontinuu. De dimineaţa, ne-am trezit, şi cu ochelarii de soare din cameră ne-am dus la restaurant. Am avut şi halatele pe noi.

M: Nu mai ţin minte.

R: Şi aşa am ieşit afară.

M: Dar am povestit despre marketing şi PR. Asta îmi amintesc foarte clar.

R: O grămadă, da. La momentul acela eu eram cu marketing, tu erai cu PR. Cred că lucrai atunci în media.

M: Lucram în media şi făceam PR pentru evenimente.

R: Exact. Atunci ne-am dat seama de legătura şi punctele dintre marketing şi PR. Şi apoi chiar am şi lucrat împreună un timp.

M: Am lucrat împreună, da. Eu plecasem din presă, ajunsesem manager de departament într-o agenţie care se reconstruia, şi unul dintre task-urile mele era să pun pe picioare şi departamentul de comunicare. Tu ai fost primul pe care l-am adus în agenţie. Tu erai referent de marketing pe la un retailer de electronice pe atunci.

R: La Vitacom.

M: Să-i spunem numele.

R: Da, lucram la Vitacom.

M: Da, dar uite. Stau tot timpul şi mă gândesc că, profesional, ne-am cam tras unul după altul.

R: Ne-am tras unul după altul, ne-am împins unul pe altul. Ţin minte că atunci când am organizat conferinţa Instagramology te-am chemat ca şi speaker, după aceea am făcut un workshop, tu ai prezentat. Avem chiar un background destul de profund aici în Cluj. Acum te-ai dus în Bucureşti, m-ai lăsat aici în Cluj singur. Într-un fel e bine, pentru că tu duci de aici, din Cluj către Bucureşti, tot know how-ul acesta.

M: Bine, tu te gândeşti că know how-ul acesta l-am dezvoltat în mare pe partea in-house amândoi, pentru că sunt nenumărate apeluri telefonice sau sunt nenumărate întâlniri în care discutam efectiv ce se întâmplă în industrie atât local, cât şi pe plan naţional, dar şi pe plan internaţional.

R: Ştiu că era foarte interesant când discutam la telefon. Şi după o oră de discuţie, o oră jumate. ziceam cât de tare ar fi fost ca acea convorbire să fie înregistrată şi să facem un podcast. Da, hai să facem un podcast. Hai să facem ceva. Şi aşa a ieşit Old School Digital Nation.

M: Da, care încă mai există pe Youtube. Am făcut cam un an de zile, nici nu mai ştiu.

R: Un an de zile, da. Dimineaţa la ora 8 ne trezeam.

M: A fost ”a pain in the ass.”

R: Dar a fost mişto. Chiar a fost mişto. Oameni buni, ca să ştiţi aşa, cu Marian am un trecut destul de mare şi destul de larg. Ba mai mult, ce-i interesant e că împreună cu Marian am crescut. Unul cu altul am crescut şi unul pe altul ne-am criticat, şi asta e fain într-o relaţie în care amândoi lucrează în acelaşi domeniu: că poţi să te critici şi poţi să accepţi critica sau să agree to disagree. Ajungeam la punctele alea – agree to disagree. Şi aceea era oarecum chestia – Ok, aici nu suntem de acord, suntem de acord că nu suntem de acord, dar parcăm ideea aceasta şi când revenim la ea, ajungem să discutăm din nou despre orice ar fi. Asta, oarecum, pe mine personal m-a ajutat foarte mult, să am pe cineva cu cine să împart. Până la urmă, trăim într-o lume în care putem să ajungem foarte uşor unul la altul, nu mai trebuie să zburăm sau să mergem cu maşina, dai un telefon, eşti la distanţă de un telefon.

M: Morala acestor prime şase minute despre povestea noastră e – dacă simţi că nu îţi găseşti locul în industrie, caută-ţi un partener care este pe aceeaşi lungime de undă cu tine. Şi nu trebuie neapărat să faceţi lucruri împreună, trebuie doar să discutaţi, să vă ventilaţi. Pentru că sunt ferm convins că există foarte mulţi oameni în industrie la noi care simt că sunt mult înaintea trendurilor actuale. Sunt foarte multe situaţii în care noi discutam lucruri care se întâmplau un an, un an jumate mai târziu. Pe noi ne-a ajutat foarte mult asta, nu mai eram impresionaţi, noi deja ne gândeam la next step, ce o să urmeze sau ce putem să facem pentru clienţi sau pentru locul de muncă în care suntem sau pe care îl avem. Aşa că, morala ar fi – căutaţi-vă un partner de discuţii pe plan profesional, cu care să aveţi chimie. E foarte important. Şi să vă ventilaţi frustrările, pentru că de obicei, din frustrările acestea ventilate se nasc idei foarte bune de campanii şi îţi găseşti resurse pentru a doua zi. De ce? Pentru că există cel puţin o persoană care te înţelege.

R: Da. Cred că putem să încheiem podcastul aici. Marian, acum eşti manager de agenţie. Cum reuşeşti să administrezi agenţia pe care o ai aici în Cluj, tu fiind în Bucureşti? Cum ai început şi care au fost frustrările tale de început, ca om de online, de marketing? La un moment dat, ai pornit ca antreprenor, manager pe zona aceasta, de agenţie: agenţie de comunicare, content creation.

M: Şi nici nu ştiam ce vreau să fac atunci. Tu ştii foarte bine background-ul. O să îl reiau. Îmi este drag să o fac. Pentru mine e o poveste de viaţă pe care vreau să o împărtăşesc cu cât mai mulţi oameni, pentru că sigur se regăsesc cel puţin câţiva şi pot să ia act de ce am făcut eu şi să zică – „Bă, dacă şi ăla a putut să o facă, hai că pot să încerc şi eu!” Îmi dădusem demisia din agenţia în care lucram. Nu mă mai înţelegeam cu managerul agenţiei de atunci. Mă simţeam subapreciat, deşi făcuserăm toate campaniile împreună, făcuserăm brainstorming-uri. Făceam brainstorming-uri noaptea la ora 12. Ţin minte şi acum – pentru packaging. Apropo, ideea aceea am văzut-o în sfârşit la cineva. Era vorba de un producător de legume congelate. Am văzut-o în sfârşit la cineva.

R: După câţi ani?

M: După… cinci? Cinci-şase ani, ceva de genul. Noi începuserăm să ne gândim la a folosi motive tradiţionale înainte ca acestea să fie mainstream, peste tot. Ideea de X de România era deja perimată la noi acum 5 ani de zile. Deja era boring.

R: E ciudat. O să întrerup puţin ce ai vrut să zici pentru că chestia aceasta de trending e destul de discutabilă. Nu ştiu dacă oamenii o să înţeleagă, dar e foarte important când vii cu trendul, să ştii de fapt când să vii cu trendul. Mă gândesc acum – degeaba poate am fi venit noi atunci înaintea trendului, că poate nu era apreciat.

M: Era altceva. Pe noi ne interesa packaging-ul atunci. Ţin minte foarte bine că m-am dus să fac research. Două seri m-am dus la shopping de legume congelate şi îţi trimiteam poze pe telefon.

R: Da. Ştiu că aşa făceam şi eu, ziceam către Diana – „Hai să luăm nişte legume congelate”. Se uita aşa la mine – „Astea nu-s bune, nu-mi plac. Pachetele…”

M: Da. Şi pe noi ne interesa atunci să atragem atenţia prin culori vii. Ne interesa să atragem atenţia printr-un design catchy. Nu neapărat wow. Catchy. Ca din opțiunile acelea foarte multe, de 10-20 de pachete de legume, de la 10-20 de producători câţi erau atunci, cel al clientului nostru să se distingă foarte rapid. Pentru că toate arătau la fel. Preţul nu era o problemă. Nu ai fi luat în funcţie de preţ pentru că nu cunoşti piaţa. Oricât de gospodină ai fi, diferenţa este de 50 de bani – 1 leu. E foarte greu să explici procesul de congelare, aşa că ai fi pus mâna pe ceea ce era eye catchy.

R: Exact.

M: Ei, asta încercam noi să facem. Acesta este doar un exemplu pentru ceea ce nu am putut să punem în practică. De aici au venit şi frustrările mele. Nu am o problemă să zic că am foarte multe frustrări. O mare parte dintre ele mi le-am rezolvat pentru că am găsit oameni care să mă ajute să trec peste. Mi-am dat demisia și am umblat cu demisia după mine, dacă mai ţii minte, vreo două luni de zile. Era în alb, aşteptam doar să o semnez. Pentru că managerul nostru de atunci nu era în stare să îşi asume o discuţie 1 la 1 şi să îşi asume eventuale repercursiuni. Şi când am avut discuţia respectivă, îmi amintesc că am  început cu „Eu sunt vinovat de ceva”. Eu eram vinovat de ceva şi am scos demisia, am semnat-o, am arătat-o, am plecat din agenţie în secunda următoare şi m-am dus la Oficiul Naţional Pentru Registrul Comerţului şi am depus actele pentru agenţie.

Fosta prietenă m-a încurajat foarte mult să fac asta. Am făcut-o, n-aveam nicio idee ce urmează, dar ştiam foarte clar că nu mai eram dispus să mă angajez într-o agenţie. Nu mai eram dispus să o iau din nou de la capăt. Aveam deja cred că 25 de ani atunci, şi ultimul lucru la care mă gândeam era să trec din nou printr-un proces în care eram luat ca şi copywriter junior, trecut mai departe prin organigramă. Nu mai aveam dispoziţie pentru aşa ceva, plus că oferta job-urilor de muncă pe piaţa din Cuj atunci era ca şi inexistentă. Am făcut agenţia, am fost one-man show foarte multă vreme, iar apoi am găsit două persoane cu care am putut să lucrez, persoane pe care le-am pescuit din online, pusesem ochii pe ele de foarte multă vreme.

R: Cum le-ai pescuit? Le-ai văzut că fac ceva diferit?

M: Da, modul de gândire. Şi de raportare la mediul înconjurător.

R: Ok, să zicem că eşti student. Dacă vrei să te angajezi într-o agenţie de comunicare sau dacă vrei să lucrezi în industria respectivă, asta ar însemna să începi să faci lucruri puţin mai diferite decât fac colegii tăi, CV-uri, bla, bla, bla.

M: Foarte important este ca atunci când realizezi că tu chiar ai ceva de spus, lucru pe care şi eu l-am realizat destul de târziu, dar via Twitter, ar trebui ca în momentul acela să începi să îţi faci o reţea online de oameni care contează în industrie. Pentru că doar aşa poţi să le atragi atenţia. Ceea ce noi am făcut by nature, nouă ni s-a întâmplat. Noi eram în digital, am prins valul, nu a fost nimic premeditat. Oamenii ne-au văzut, ne-au găsit, au început să ne urmărească, şi ulterior să ne propună proiecte. Aşa am ajuns să lucrez pentru cel mai mare festival de film din Europa Centrală şi de Est. Pur şi simplu am fost pescuit de managerul departamentului de digital de atunci, de Flavia Giurgiu. Am fost pescuit de pe Twitter. Eu nu aveam nicio treabă cu PR-ul şi comunicarea, dar a fost un om care a zis – „Băiatul ăsta are o sclipire, hai să îl luăm la noi în echipă”.

R: Ai mai avut ceva acolo.

M: Ce am mai avut?

R: Ai mai avut. Ai avut blog-ul.

M: Am avut şi blog-ul, într-adevăr. Dar să nu uităm că eu mi-am construit un brand personal din greşeală – n-am plănuit nimic pentru că nici nu ştiam că există aşa ceva – pe Twitter. Dar să nu uităm de #hurducaşiene, celebrul hashtag. Pentru mine e celebru pentru că m-a reprezentat. Nici nu mai ştiu de la cine a început, dar era un hashtag pe Twitter unde se dădeau glume specifice mie: seci, autoironice, cu foarte mult tâlc, pe care îl puteai da în 140 de caractere.

R: Pe vremea aceea, că acum o să fie 280 de caractere.

M: Pe vremea aceea. Da. Am început agenţia, nu ştiam ce e aceea vânzare pentru că eu eram creativul căruia i se aduceau proiectele, trebuia să le gândească. Aveam o întâlnire cu clientul, propuneam a doua oară ideea, se aproba, se dădea spre implementare. Asta era. A trebuit să fac vânzare singur și am găsit în apartament la Cluj prima agendă pe care am avut-o în primele luni de agenţie, în care îmi scriam discursul de vânzare şi sunam. Îmi era foarte frică să sun. Sunam posibilii clienţi, pe care îi analizam în prealabil în Social Media, îi ”pescuiam” din presă, vedeam că au o problemă de comunicare sau ar fi potenţial de comunicare în zona de digital. Îi pescuiam efectiv de acolo, făceam rost de numerele de telefon, am evitat mail-urile, îi sunam şi îmi citeam discursul de pe foaie, cum învăţasem la radio că trebuie să îmi fac intervenţiile în primii ani. Mă rog, în primele luni, când am intrat în radio, îmi scriam intervenţiile pe foaie și le citeam ca să nu îmi pierd ideea.

R: Şi cum era? Dă-mi un exemplu.

M: E ciudat.

R: Nu. Hai să vedem, dă-mi un exemplu. Când îi sunai, care erau chestiile pe care le luai în calcul şi chestiile pe care le-ai învăţat din media?

M: În primul rând, eram deja la adăpostul unei agenţii. O agenţie care fizic exista, care era palpabilă, care putea fi găsită într-un Registru de Comerţ, putea fi găsită online la un link, putea fi găsită pe nişte canale de Social Media. Eram eu care o reprezentam, şi eram o persoană vie, bine mersi. Am mizat foarte mult şi pe branding-ul personal, dar acesta cam dispăruse în perioada agenţiei, pentru că eram foarte concentrat pe ea. Eu aveam un rol: cel de a reconstrui un departament, pe lângă toată agenţia, şi lucram undeva la 12 ore pe zi. Eram foarte băgat în agenţie. Cumva, branding-ul meu personal a cam dispărut. A trebuit să îl reiau. Nu neapărat de la zero, dar de la doi, să zicem.

Revenind, am mizat pe faptul că sunt la adăpostul unei agenţii, că sunt manager de agenţie, şi automat, atunci aveam două atuuri care mă validau ca şi persoană bună pentru discuţie de business. Am conştientizat că acestea sunt cele două atuuri. Atenţie, pe vremea aceea nu erau atâtea agenţii câte sunt acum. Nu vindea nimeni Social Media atunci. Nu vindea nimeni digital. Digital se rezuma la – „Hai să facem un design pentru o pagină web”. Atât. Şi aşa am început să fac vânzarea. Sunam, mă prezentam, spuneam cine sunt, eram foarte clar articulat. Acum, nu o să mint. M-a ajutat foarte mult faptul că am lucrat ani de zile în presă şi în radio şi puteam să abordez diferite persoane pentru că am vorbit cu persoane mult mai importante decât posibilii mei clienţi. Atunci când am trecut de trac şi mi-am dat seama că orice vedetă sau persoană politică este, până la urmă, o persoană normală pe care o pot trata de la egal la egal, şi oamenii respectivi chiar îşi doresc să fie trataţi aşa, nu am mai avut nicio problemă.

Problema mea era că nu ştiam să fac vânzare şi nu ştiam cum se face acest lucru pentru că eu eram one-man show. Repet, eu aveam ideea, eu trebuia să vând, eu trebuia să implementez, eu trebuia să găsesc resurse. Îmi construisem o reţea de colaboratori pentru că eu nu puteam să le fac pe toate. Aveam nevoie de web design, aveam nevoie de creatori de conţinut, aveam nevoie de oameni care să îmi vadă greşelile. Tot timpul am vrut să caut oameni mai deştepţi decât mine. Nu am vrut să fiu cel mai deştept din încăpere niciodată. Am vrut să învăţ de la alţii şi alţii să îmi arate mie greşelile, ca să pot să îmbunătăţesc. Şi îmi prezentam nu oferta de servicii, pentru că nu aveam ofertă de servicii, ci pur şi simplu îmi prezentam o idee. Prezentam greşelile pe care le vedeam, dar eram foarte atent să nu le prezint sub formă de greşeli, pentru că nimeni nu vrea să audă că greşeşte.

R: De ce oare?

M: E un background cultural.

M: Dacă studiezi puţină psihologie, dacă studiezi puţin poporul nostru din punct de vedere sociologic, îţi dai seama că noi am fost construiţi pe a vâna greşeli. Când vânezi greşeli la altcineva, tu nu îţi doreşti ca tu să fii cu greşeală. Şi nu accepţi chestia aceasta pentru că ai oroare sau ţi-ai dezvoltat un mecanism de autoapărare care se activează când îţi spun că ai greşit. Din acest motiv, din punctul meu de vedere, în mediul nostru socio-cultural, nu există critică constructivă. Poate exista de la o persoană care are o inteligenţă emoţională peste medie. Eu pot să iau o critică, să mi-o asum şi să îmbunătăţesc, să spun ”mulţumesc.” Dar nouă din zece nu pot să facă asta. Este critică. Punct. „Bine că eşti tu deştept!” sau ”Ce-ai făcut tu pentru a fi în măsură să mă critici?”

Şi am avut grijă de faptul acesta: să nu se simtă cumva lezată persoana cu care povesteam. Îi spuneam că da, ceea ce a făcut, şi era pe bune, ceea ce încercase să facă era de lăudat pentru că nu existau cunoştiinţe, nu existau bloguri care să vorbească despre aceasta. Existau nişte bloguri şi nişte resurse pe care le găseai cumva pe sub mână. Sună stupid, dar eu întrebam tot timpul oamenii cei mai citiţi din industrie. Pentru că eram într-o perioadă în care voiam să mă dezvolt foarte mult. Eram ca ”In the pursuit of happiness.” Ziua încercam să vând şi noaptea mă profesionalizam. Pentru că eu mi-am dat seama că în timpul facultăţii m-am bazat doar pe inteligenţa nativă. Nu am făcut un efort considerabil pentru a-mi dezvolta abilităţile de jurnalist sau de comunicator. Eu am luat notele bine mersi pentru că eu am fost făcut pentru jurnalism. Aşa am ajuns, asta ca o paranteză, la ideea că marketing-ul şi jurnalismul sau ştiinţe ale comunicării sunt lucruri native. Sunt meserii cu care te naşti. Nu ai cum să le faci altfel, pentru că nu există formule matematice pe care poţi să le aplici.

R: Cândva am făcut un turneu prin ţară, şi în turneul acela promovam ziua de naştere sau nu ştiu, ceva sărbătoare din aceasta de vreo 20 de ani de când exista o companie. Şi ne plimbam prin ţară şi foarte multe din discuţiile noastre erau în jurul campaniilor de marketing şi billboard-urilor pe care le vedeam. Chestia mişto era că nu doar le criticam – „E naşpa, nu arată bine”, ci începeam să vedem – „Noi cum am face chestia aceasta?” Oarecum, asta susţine ideea anterioară: găseşte-ţi un om cu care să povesteşti despre campania sau despre frustrările tale, dar nu numai că i le zici şi gata. Ok, am venit, mi-am vomitat toate frustrările mele, but that’s not all. Hai să vedem cum putem să facem să lucrăm mai bine. Cred că asta te-a ajutat şi pe tine în industrie şi în domeniul tău – pe lângă faptul că ai văzut la clientul respectiv că nu face ceva bine, nu doar i-ai zis că nu face bine, dar i-ai zis și că se poate face mai bine decât atât.

M: Exact. Se poate face mai bine.

R: Îi arăți cum se poate face mai bine. Şi omul acela începe să capete încredere în tine pentru că se gândește în felul următor – ”Bă, dacă omul ăsta nu doar a venit şi mi-a zis că nu-i bine, ci mi-a şi prezentat cum se poate face mai bine, bun, atunci hai să lucrăm cu el”. Sau poate fi –  „O să te sun eu” și implementează el, de capul lui. Dar întotdeauna aici va fi diferenţa dintre ceea ce face el și ceea ce faci tu, cel cu ideea și cel care știe întru-totul cum să o implementeze, o vede. Pentru că el doar a auzit ideea, dar diferenţa este dată de execuţie. Ce zice şi Gary Waynerchuck – ”Nu contează ideea, toată lumea are idei. E vorba de execuţie.” Chiar referindu-ne la acest podcast – are greșeli, mulți mi-au zis și mi-au trimis feedback despre ce și cum ar face. Ok, bun, ştiu că trebuie să le fac, și trebuie să îmi dea oamenii feedback, dar e vorba de execuţie – cum execuţi ideea pe care o ai.

M: După anii aceștia de agenţie mi-am dat seama că nu există idei proaste şi nu există greşeli. Există doar moduri în care afli că lucrurile nu funcţionează. Şi e o chestie foarte importantă aceasta.

R: Eu cu chestia aceasta, că nu există idei proaste. nu-s de acord.

M: Nu există idei proaste. Ştii de ce? Pentru că într-un brainstorming, o ideea proastă poate naşte un concept foarte bun. Şi am trăit asta pe pielea mea de foarte multe ori.

R: Şi eu, dar în acelaşi timp…

M: Sau există o idee bună prost implementată.

R: Pentru mine, o idee proastă e când tu zbori altundeva cu ideea ta şi ideea aceea nu susţine goal-ul, scopul pe care îl ai, de ce-ul pentru care tu vrei să faci campania respectivă.

M: Apropo de zburat, eu folosesc foarte mult metafore şi mă folosesc foarte mult de lucrurile din jur pentru a explica clienţilor de ce o idee poate să funcţioneze sau nu poate să funcţioneze. Prima problemă de care mă izbeam atunci când făceam vânzare era preţul. Nu ştiam ce preţ trebuie să practic pentru serviciile pe care eu le ofeream. Piaţa nu exista în momentul acela stricto sensu, nu avea nimeni o listă de preţuri, nu ştia nimeni cum se face o strategie pe foaie, cum se pune. Toate chestiile acestea le-am făcut eu după bunul meu simţ. Văd în continuare documente, rapoarte, idei date mai departe clientului sub o formă execrabilă. Eu, dacă aş fi client, nu m-aş uita pe ele. Şi se dovedeşte că bunul simţ, adică ce am crezut eu intuitiv că trebuie să fac, s-a dovedit că a fi un lucru bun. Aveam o problemă cu preţul foarte mare. Nu ştiam care este preţul până când m-am convins că nu ar trebui să mă raliez unei posibile pieţe, ci că ar trebui să fac un preţ care mă mulţumeşte pe mine şi îl mulţumeşte şi pe client. Bugetul, cât costă.

R: În ordinea aceasta? Tu şi client? Sau client şi tu?

M: Ambii, nu contează.

R: Acelaşi nivel.

M: Da, la acelaşi nivel. Nu există cele mai bune preţuri. Există preţul corect, există preţul pe care eu sunt dispus să îl primesc pentru munca pe care o depun, şi cel pe care tu eşti dispus să îl plăteşti pentru munca şi rezultatele pe care urmează să le vezi. Îi explicam clientului când îmi cerea preţ că ar trebui să ne întâlnim înainte, să înţeleg mai bine ce înseamnă business-ul lui. Pentru că eu am ajuns să analizez business-urile inclusiv din balanţele pe care ei le aveau contabile. Am învăţat să citesc balanţe. Cu ajutor, într-adevăr. Am învăţat să citesc balanţele şi să văd unde se blochează banii, unde se duc, şi de ce clientul spune că nu are bani de comunicare. Pentru că tot timpul există bani de comunicare undeva.

Dacă voiam banii aceia, trebuia să îi găsesc, şi a trebuit să găsesc metode ca să îi arăt clientului că uite, banii sunt aici. Dar până acolo, clienţii îmi cereau o idee, pe care vedeam sau nu dacă o putem implementa. Şi bineînţeles, ne opream la bani tot timpul. Avem sau nu bugete să implementăm ideea mea. Eu, tu, oricine se poate gândi la idei super mari. Problema o să vină când tu te duci să o propui şi o să ți se zică – „E frumoasă, dar nu avem buget pentru asta”. Avem cel puţin două persoane frustrate în momentul acela: eu, că m-am gândit şi am croşetat totul, și tu, clientul, pentru că nu o poţi implementa. Şi de aceea trebuie să renunţi la Bentley, deşi îl ai în faţă, şi va trebui să mergi în continuare cu Dacia ta, că doar na, şi ea face acelaşi lucru. Te duce din punctul A în punctul B, dar nu e acelaşi confort.

Şi le explicam oamenilor – ”Bugetul acesta este exact ca o pistă de aterizare pentru avion. Ştiţi, la Cluj se lucrează de foarte multă vreme… (pe vremea aceea se lucra, acum nu mai ştiu dacă s-a implementat) la proiectul unei piste de 3500 de metri pentru avioane cargo. Avioane cât mai mari să aterizeze la noi.” Atunci era şi Nokia aici, dacă bine îmi amintesc, şi ei erau în proiect. Şi le explicam – ”Degeaba stau şi mă gândesc eu la o idee wow, că ideea aceea wow poate fi un avion cargo. Dacă tu n-ai pistă unde eu trebuie să aterizez ideea, ce sens are să ne chinuim amândoi? Hai să vedem, dă-mi, te rog frumos, un buget. E de 100 euro, e de 10 lei, e de 1000 euro, nu contează, tu dă-mi, te rog frumos, un buget, să ştiu cu ce pot lucra. Pentru că eu ştiu să lucrez cu bugete foarte mici, dar dacă nu am un obiectiv sau nu am un playground, nu o să ştiu niciodată ce am de făcut.”

Cu metafore de genul acesta, clienţii mei au început să înţeleagă la ce ne raportăm. Favorita mea este cea cu ferizele de pe marginea străzii. Am, în continuare, clienţi care se raportează la preţul cel mai mic. Am preţ bun, am calitate. Preţ bun înseamnă să îl am mai mic decât îl au restul din piaţă. Şi atunci, stau şi le explic că e vorba despre poziţionare. Degeaba ai tu un produs de calitate, pentru că nu o să îi poţi creşte preţul de la 1 leu la 2 lei peste o jumătate de an. Nu ai cum să îl justifici, mai ales dacă în climatul economic nu ai o creştere la preţ de combustibil, nu ai o creştere la materie, primă şi aşa mai departe. N-ai cum să justifici. Şi le dădeam exemplul: eşti prostituată pe marginea drumului şi te duci şi faci sex oral cu 50 de lei, cum e pe Calea Turzii; dacă te duci peste drum, peste o lună, la hotel, şi vrei să faci acelaşi lucru, dându-te prostituată de lux sau damă de companie, poţi să faci chestia aceasta pe 2000 de euro? Lumea te-a văzut deja şi ştie care e preţul tău. Nu poţi să faci acelaşi lucru pentru bani mai mulţi. N-ai cum. Se numeşte poziţionare. Tu te-ai poziţionat deja pe partea cealaltă a drumului. N-ai nicio şansă.

Exemplele astea triviale sau exemple mai din realitate, când vin şi îţi dau cu barosul peste ochi, te fac să vezi că arată altfel realitatea, începi să percepi deja lucrurile în mod diferit, să înţelegi, de fapt, că marketing-ul, PR-ul, nu sunt nişte chestii aşa, doar nişte farduri pe care ţi le dai peste ochi ca să ieşi afară din casă să arăţi tu bine. Uite, un alt exemplu de metaforă pe care îl dau ori de câte ori am ocazia. Am clienţi care mă vedeau pe mine, ca agenţie, departamentul de vânzări. Prietene, eu nu sunt departamentul tău de vânzări. Eu îţi pot garanta un flux în magazin, spre exemplu. Că este online, că este offline, eu îţi pot garanta fluxul acela. Dar eu nu am cum să îmi iau rolul de om la tejghea. Dacă el are o zi proastă şi îmi goneşte jumătate dintre clienţii pe care eu ţi i-am adus, eu nu pot să îmi asum vânzările tale. N-am cum să fac chestia aceasta. N-am cum să fiu agentul tău de vânzări.

R: Mi-ai povestit acum puţin despre cum îi contactai pe clienţi şi cum le povesteai despre, să spun aşa, despre preţul tău. La un moment dat ai zis despre ideea că învăţai noaptea şi căutai nişte resurse. Mai înveţi? Te mai pui să mai studiezi acum?

M: Da, mi-am transformat noaptea în weekend şi când am timp, când îmi găsesc timp… pentru că îmi găsesc. Este vorba de priorităţi. Nu există „nu am timp”, există „nu consider aceasta ca fiind prioritate”. Atunci când simt că scârţâie ceva la un capitol, mă apuc şi mă documentez.

R: Care sunt ultimele două-trei resurse pe care le-ai studiat, pe care poţi să le recomanzi?

M: Mă interesează comportamentele acum, comportamentul clientului. Îl citesc şi l-am citit cu mare drag pe Martin Lindstrom. Vă recomand ”Buyology” ca să înţelegeţi comportamentele voastre, în primul rând. E vorba despre neuromarketing. Nu este o ştiinţă încă, dar cu siguranţă va primi titlul acesta. Mă interesează comportamentele în situaţii de criză. Rămâne de referinţă pentru mine Nassim Taleb, care scrie în ”Antifragil” despre cum poţi să devii antifragil folosindu-te de un eşec. Şi aici pot să dau ca exemplu Elveţia, care are o economie bazată pe şocurile altor ţări. Atunci când există un şoc în jurul Elveţiei, economic vorbind, toată lumea decartează banii în Elveţia. Acolo e sigur. Asta mă interesează acum.

Ok, marketing, comunicare – sunt nişte chestii super mişto. Ştim să împachetăm, ştim să vindem, dar trebuie să fim conştienţi că nu putem face această meserie dacă nu există un produs vandabil. N-ai cum să vinzi altfel. Poţi să-l faci, dar la un moment dat oamenii se vor prinde. Sunt suficient de inteligenţi încât să se prindă că le vinzi bullshit. Şi nu vrei să faci asta pentru că, până la urmă, presupunem că şi tu ai o conduită morală şi ţii la reputaţia ta şi nu vrei să o faci. Un om bun de vânzări poate să vândă bullshit, dar nu o să meargă la nesfârşit chestia aceasta. Poţi să vinzi o dată castraveţi grădinarului, şi a doua oară, dar a treia oară trebuie să abordezi altfel. Ori ai castraveţi mai buni ca ai lui, ori o laşi baltă.

R: Asta cu să vinzi castraveţi grădinarului… nu mai ştiu unde am citit sau am auzit că ”dacă vrei să vinzi castraveţi grădinarului, vinde-i seminţele.” Mie așa mi s-a părut dintotdeauna. Dacă vrei să vinzi gogoşi, vinde-i seminţele. Alea poţi să i le vinzi. Pe lângă seminţe, spune-i că ai şi îngrăşământ – ”Uite, îţi dau şi îngrăşământ. Sau am şi sac pentru asta.” Tu nu îi vinzi produsul final, dar îi vinzi produsele care îi fac lui produsul final. Şi după aceea, de unde o să cumpere el seminţele? Tot de la tine. El oricum a cumpărat castraveţii tăi, dar într-o altă formă. E ca şi treaba aia cu pixul. Că toată lumea zice –  ”No, vinde-mi un pix.”

”Ok, scrie-mi numele.” Nu mai ştiu din ce film a fost, cred că Goodfellas sau habar n-am, nu mai ştiu. Tot aşa, îi spune ”Scrie-mi numele. A, poftim pixul. Te costă 10 dolari.” Ce tare ideea! Dar toată lumea, când se gândeşte la vânzare de castraveţi sau de orice, toată lumea zice – ”Vai, dar cum să vând asta sau cum să fac asta?” Păi nu te gândi numai pe subiectul respectiv, pe produsul respectiv. Vezi care alte lucruri au legătură cu produsul acela, vinde prima oară lucrurile alea, ca apoi să vinzi produsul. Ce ai făcut şi tu. Omul respectiv a vrut vânzări mai multe. Eu îţi dau, îţi fac vânzări mai multe, dar până să ajungem la asta sunt nişte lucruri pe care trebuie să le atingi: content, socials şi orice ar fi. Content marketing nu vinde, zice lumea. Normal că nu vinde dacă faci numai content marketing. ”Social Media nu vinde.” Normal, dacă faci numai Social Media. Sunt lucruri care se leagă unul de altul. Marketing-ul e o industrie, e o educaţie atât de mare încât tu nu poţi să mergi să faci numai una sau numai alta. E ca şi maşina.

M: Problema majorităţii este că se raportează la ”nu.” Nu vinde. Ok, dar spune ce altceva face. Păi, prioritizează preferinţe. Dacă eu îţi produc ţie content pentru o pagină de Facebook, că ne este mai la îndemână exemplul acesta, eu produc content-ul și constant sunt în feed-ul posibilului tău client sau chiar clientului tău. Dacă eu vând cuie pentru tine, omul când va avea nevoie de cuie, va veni la SC Cucui SRL, pentru că el nu mai ştie pe altcineva care vinde cuie. Toată ziua asta vede. Tu ai şters din memoria omului alte brand-uri care pot vinde cuie şi vine la Cucui SRL să cumpere pentru că l-a văzut toată ziua şi deja este foarte familiarizat cu ce se întâmplă acolo. Asta face content marketing-ul, asta face marketing-ul până la urmă, când se foloseşte de digital. Nu vinde. E un proces de lungă durată care setează o preferinţă. Aceasta e problema majorităţii industriei noastre. Se rezumă la ”nu.” Dar ceva se mai întâmplă după ”nu.” Sau am o alternativă la ”nu.”

R: Zi-mi o campanie din Social Media acum, în anul acesta, sau în ultimul timp, care ţi-a plăcut şi de ce ţi-a plăcut. Nu ştii rezultatele, habar n-ai, dar să-mi dai şi motivul de ce.

M: Am o campanie în Social Media și e cea mai bună pe care am văzut-o în ultima vreme. E cumva din casă, e a celor de la Fan Courier. Nu ştiu dacă ai văzut-o, cu o zi obişnuită.

R: Să ştii că aceea cu o zi obişnuită îmi place foarte mult. Nu am văzut site-ul, dar regulat vine un curier la birou, habar n-am cum îl cheamă, e unul cu barbă. Foarte mişto băiatul, foarte simpatic, vine, povesteşte, totul e super ok. Şi o dată m-am dus în Floreşti şi ghici…

M: L-ai văzut pe el.

R: L-am văzut pe el. Şi eram – „Acesta e curierul meu, acesta e al meu, al meu!” Eu am şi frânat – ”Uite-l acolo!” A fost foarte tare. Mi-a plăcut foarte mult ideea aceasta de transparenţă, de a arăta curierii, de a-i împinge în față. Până la urmă – brand advocacy.

M: Exact. Plus asumarea unor greşeli care ştii că se întâmplă în piaţă. Pentru că perfecţiunea aceea a ta nu există dacă tinzi către ea, îţi asumi greşelile şi încerci să le corectezi. Oamenii respectivi, curierii, sunt nişte oameni la rândul lor, care au o viaţă personală, care poate au o viață naşpa în ziua aceea la birou. Mă rog, biroul lor mobil. Dar uite, mai au şi situaţii în care fie sunt amuzanţi, fie plâng. Pentru că dacă te vei uita pe oziobisnuita.ro, vei vedea că sunt oameni care au plâns, au fost atât de emoţionaţi de livrarea pe care au făcut-o încât au plâns. E o campanie foarte bună. Nu neapărat că ştiu cumva inside-ul sau că e din casă.

R: Zi un inside pe care nu poţi să-l afli din altă parte, ci numai aici. pe podcast.

M: Cam totul e public deja.

R: Haide, tot găseşti ceva acolo.

M: Nu ştiu, mă mai gândesc…

R: Zi bugetul.

M: Bugetul? Chiar nu îl ştiu. Sunt lucruri pe care nu vreau să le aflu, nu au de ce să mă intereseze.

R: Ai avut un aport la campania aceasta?

M: E mult spus aport. Ideile se discută pur şi simplu pentru că eu şi Roxana avem o chimie profesională incredibilă. Inclusiv profesională. Învăţăm foarte mult unul de la altul şi ideile se discută. În timp ce tăiem ceapă, unuia îi vine o idee, poate a doua zi o vezi implementată. Dar nu ştim exact de unde a pornit şi cine a avut contribuţie mai mare sau mai mică pentru ea. Nu poţi stabili. Eu îi atribui ei tot timpul ideile pentru că sunt ale ei. Ea le implementează. Eu doar am fost acolo şi am setat playground-ul sau contextul.

R: Să ştii că multe idei pe care le-am avut şi eu în comunicare, în online, chiar şi în job-ul meu de zi cu zi, când mă duc acasă şi povestesc cu Diana, deşi ea lucrează în psihologie şi n-are nicio treabă cu comunicarea, de multe ori mi-a dat nişte idei extraordinar de faine şi pe care am rămas – ”Wow, eu nu m-aş fi gândit la chestia aceasta.” Din nou, e vorba de momentul în care ai cu cine să povesteşti. Bun. O ultimă întrebare .

M: A… şi ce mai voiam să zic. Tot de la FAN. Mai am încă un exemplu, pe lângă FAN, ca să nu monopolizăm. FAN a făcut o campanie pe Instagram care a avut super engagement. Au făcut-o în vară.

R: Am văzut. Au şi câştigat la Webstock.

M: Da. Deci au avut super engagement. Eu am fost mindblowded. Dar am văzut ieri campania de la Samsung, care merge tot pe asumare de greşeli. Nu mai ţin minte pe ce cursă aeriană au dat tuturor pasagerilor Note 8-ul free fire, care s-a transformat într-o campanie pe digital. Și ei ştiau că asta se va întâmpla. Adică, dai un telefon de 1000 euro fiecărui pasager în zbor, că e fire free, după ce ai avut deja un istoric cu nişte telefoane care nu erau acceptate în avioane pentru că pot să ia foc. Acestea sunt ideile pe care le căutăm toţi. Acestea sunt. Şi uite, apropo de idei pe care le căutăm toţi, noi putem căuta idei. Dacă nu avem clienţi suficient de curajoşi sau nu suntem lângă clienţii noştri să-i încurajăm să implementeze ideile alea, noi am fi nimic. Niciodată nu am înţeles de ce nu există sau nu există cel puţin vizibil un eveniment unde ne premiem clienţii, frate. Nu înţeleg de ce ne premiem noi între noi şi ne dăm premii şi ne lăudăm ce tari suntem, că nu ştiu ce, când de fapt, în definitiv, meritul pentru implementare este al clientului.

R: Păi ce? La Webstock se premiază clienţii.

M: Îşi propun agenţiile clienţi?

R: Agenţiile lor dacă îşi propun clienţii?

M: Da.

R: Cred că da.

M: Ar fi frumos, nu ştiu. Aceasta mi-a scăpat din vedere la Webstock.

R: Păi Fan Courier a câştigat la Webstock.

M: Da, dar aici vorbim despre altceva. Fan Courier a câştigat, dar agenţia a concurat cu proiectul respectiv. Înţelegi? Eu aş vrea un eveniment unde propunem cei mai buni clienţi ai anului şi explicăm de ce. ”Clientul a avut o temere, a crezut că nu putem implementa. Până la urmă şi-a asumat riscul, a mers pe mâna noastră. Noi suntem foarte recunoscători clientului că ne-a lăsat să facem asta, că fără el nu am fi putut pune în practică.”

R: Acesta este un subiect destul de discutat. Se vorbeşte despre clienţii care trebuie să fie curajoşi. Clientul care trebuie să fie curajos şi să facă și să drege şi toate astea. Şi când e curajos… mai dă şi cu capul de perete. Şi se mai loveşte. Apoi apar întrebările – „Dar cum a făcut aşa ceva? Dar nu s-a gândit?” Păi lasă-l să greşească!

M: Din acest motiv nu îmi mai dau cu părerea. Cel puţin nu mai îmi dau cu părerea vehement despre campanii, pentru că niciodată nu o să ştii ce a fost în spatele unei campanii, ce nu a funcţionat, cine a făcut o greşeală. Și, până la urmă, nici nu contează greşeala aceea. Hai să ne uităm la ce s-a întâmplat. O să fie amuzant. Eu, foarte mulţi clienţi mi i-am câștigat corectând greşeli în particular.

R: Asta-i bine.

M: Eu mi-am făcut un portofoliu destul de consistent de clienţi în primul an ajutând, dând know-how, fără niciun fel de aşteptare. Nu ştiu, ai făcut o greşeală gramaticală, ai făcut un typo, ai făcut o poză proastă. Uite, hai că îţi fac eu o poză, încearc-o aşa, să vezi că merge. De ce? Pentru că am conştientizat că nu există o piaţă, că cineva trebuie să o formeze şi dacă vreau ca piaţa aceea să fie formată, va trebui să încerc să propovăduiesc eu un set de reguli sau cum se face, poate ulterior şi ceilalţi din piaţă vor încerca să facă acelaşi lucru. Nu să prostească clientul, nu să neglijeze clientul, nu doar să îi ia banii.

Pentru că percepţia aceasta era şi în continuare mai există, un fel de conflict mocnit între agenţii şi clienţi. Ăia nu vor, ăia vor. Tot timpul există un ”nu” la mijloc, într-un fel sau altul. Eu am încercat tot timpul să fac echipă cu clientul, să îl implic în proiect pentru că nu poţi să faci comunicare doar aruncând un cont de comunicare în braţele cuiva şi tu să te retragi să îţi vezi de ale tale. Nu. Am nevoie de inside-uri, am nevoie să îmi spui cum merg vânzările pe produsul X. Am nevoie să îmi spui care sunt reacţiile pentru că Social Media poate fi cuantificată la virgulă, dar nu orice vânzare poate fi cuantificată din Social Media. Niciodată nu ştii unde bate campania ta şi tot timpul trebuie să faci echipă cu clientul, să îi explici că şi el trebuie să îţi scrie un articol. Trebuie să înţeleagă, până la urmă, şi munca ta. Să înţeleagă că stai două ore la articol. Da, el va sta două ore ca să îţi schiţeze nişte idei pe care tu le iei ulterior şi le împachetezi frumos.

R: Da, dar a stat.

M: Dar a stat două ore. Ţie ţi-ar fi luat o jumătate de oră să faci chestia aceasta, dar nu. Trebuie să vadă şi clientul ce înseamnă treaba respectivă la un moment dat. Acum, că vorbim de branduri foarte mari care nu au timp de aşa ceva, ok. Dar în întâlnirea aceea săptămânală sau în mail-urile pe care le schimbăm, clientul poate fi făcut conştient de ceea ce se întâmplă.

R: Ai vorbit despre campanie, ai vorbit despre munca în agenţie, dar zi-mi puţin care e creatorul de conţinut care îţi place cel mai mult din România şi de ce. Dar să nu mă pui pe mine exemplu.

M: Nu te pun pe tine pentru că tu nu ai treabă cu România. Tu te-ai cam retras din România, eşti pe alte pieţe.

R: Bine, de asta şi fac podcastul. Ca să rămân din nou în România.

M: O să îţi spun trei creatori de conţinut din România pe care îi urmăresc, cu care am tangenţe constant. Nu sunt cei mai mari, cei mai frumoşi, cei mai cei.

R: Nu îi vreau pe cei mai mari şi frumoşi.

M: Sunt oameni pe care i-am urmărit de la începuturi. Îi ştiu dinainte să fie cunoscuţi ca şi creatori de conţinut. Le ştiu background-ul atât profesional, cât şi personal, şi nu am decât cuvinte de laudă. A, şi îl mai am pe al patru-ea. Uite, pe Anne-Marie Chelariu o ştiu de pe vremea când era în Bucureşti, înainte să se mute în Alba. Mi se pare fenomenal că în Alba, un oraş care aparent era no-name pe hartă, ea a reuşit să îşi facă o comunitate, să facă un vlog. Și e carismatică, mă fascinează discuţiile ei despre sex, pentru copii. Îşi asumă foarte multe greşeli. Anne-Marie mă fascinează din foarte multe puncte de vedere, iar content-ul pe care îl produce, chiar dacă de foarte multe ori nu sunt în target, îl consum cu foarte mare plăcere. Îmi place Marian Ionescu. Nu neapărat diger tot ce spune sau tot ce face.

R: Mariciu.

M: Da, Mariciu. Dar îl apreciez pentru consecvenţă şi pentru că a evoluat.

R: Să ştii că ceea ce face el, cred că e foarte greu. Nu-i genul de content pe care să-l consum în fiecare zi, pe care să-l urmăresc în fiecare zi. Normal, nu pot să zic că nu sunt în target sau aşa. Îl urmăresc pentru că îl cunosc, îmi e prieten, dar munca pe care o văd în spate… să filmezi în fiecare zi.

M: Şi să editezi. Tu ştii ce înseamnă să editezi un clip?

R: Nu, că n-am editat niciodată.

M: Ferească Dumnezeu. Prima dată e fain, interesant, descoperi lucruri noi. Când devine rutină, oricât de mult ţi-ar plăcea să o faci, preferi să faci altceva. Să dai drumul la Netflix, să te uiţi la un film, să faci altceva. Nu în fiecare zi ai chef, cum nu în fiecare zi când lucram în radio aveam chef de emisiune și să zâmbesc.

R: Da, bun. Unu – Anne. Doi – Mariciu. Trei?

M: Da. Dodo Mesaros. cu vlogul lui de călătorie.

R: Dar numai vlogeri îmi dai?

M: Îţi dau imediat şi alţii. Dodo, acum se concentrează foarte mult pe editare. La capitolul editare şi la capitolul produs finit foarte bun, el excelează. Nu are o comunitate mare, dar eu mi-aş dori să continue, să îşi găsească motivaţia aceea să continue, să îi crească comunitatea. Vreau să îi daţi cât mai mulţi mesaje că face un lucru bun pentru că oamenii ca el merită motivaţi şi duşi la următorul nivel.

R: Mi-a plăcut la Dodo foarte mult video-ul pe care l-a făcut cu Adi.

M: Da, şi îmi place foarte mult că are idei şi are viziuni. Bineînţeles, există greşeli acolo.

R: Normal. E normal.

M: Dar nu poţi sta pe margini, să critici şi să zici că tu încă nu te apuci, că tu încă nu ai proiectul bine finalizat. Despre ce povestim aici? Despre perfecţiune? Despre faptul că tu eşti perfecţionist? Prietene, ai un handicap, doar că nu primeşti o pensie pentru aceasta. Perfecţionismul este un handicap.

R: Dar ai o parcare.

M: Nu îţi dă nici parcare pentru chestia aceasta.

R: Bun. Dodo. Avem aşa: Anne, Mariciu, Dodo. Al patrulea?

M: Da, Corina Băcanu. Pe care o ştiu, o urmăresc cumva dinainte să fie o voce foarte pregnantă a online-ului. Să nu uităm că ea este pe punctul de a reuşi, să schimbe o lege. Că tot vorbeam despre persoanele cu handicap. Da, ştii povestea. A pornit de la Corina povestea aceasta. Este un om pe care îl apreciez.

R: Zi-o pe scurt ca să afle şi cei care nu ştiu.

M: Nu mai ţin minte, nu pot să fac acum un rezumat foarte clar. O persoană cu scleroză în plăci a pierdut pensia pe care statul i-o oferea, de vreo 500 de lei – 590 de lei, pentru că a avut curajul, cu handicapul pe care îl avea, să scrie o carte. Mă rog, să scrie o carte de poezii. Din drepturile cărţii a câştigat 260 de lei, care nu este venit ilicit cum l-a văzut statul. Şi i-au dat la o parte pensia pe care o primea. Asta s-a întâmplat. E o lege inegală, e o lege nedreaptă. Corina a sesizat şi a arătat-o cu degetul. Să ştii că eu de la Corina am învăţat că pot să vorbesc şi pot să îmi asum idei în public. Sunt foarte mulţi oameni pe care eu îi urmăresc în Social Media şi zilnic învăţ ceva de la ei. De la Mircea Meşter pe automarket.ro şi frate, atâtea învăţ despre maşini, design şi alte cele. Ştiu foarte multe domenii datorită oamenilor care cumva m-au acceptat în bula lor şi le sunt foarte recunoscător pentru asta. Pentru mine, digital, Social Media asta înseamnă: învăţare continuuă.

R: Educare.

M: Da, educare. Am oameni care mă educă fără să îşi dea seama. Şi eu încerc să fac acelaşi lucru. Şi oamenii îmi spun că am venit cu o idee nouă sau cu un punct de vedere la care ei nu s-au gândit. Nu îmi e frică de ce spune lumea și asta e foarte important. Aceștia sunt oameni cărora nu le este frică de ce spune lumea, cei care sunt dispuşi, sunt împăcaţi cu ei şi sunt gata să greşească, să îşi asume greşelile, dar nu oricum, ci în public. Mi se pare fascinant. Cred că este primul pas pe care ar trebui să îl facem toţi ca această societate de care ne plângem să meargă la următorul nivel. Dacă stăm şi ne plângem că nu ni se dă, nu ne ajută, ne punem piedică unii altora şi aşa mai departe… suntem doar o naţie de plângăcioşi. Hai că putem mai mult.

R: Marian, în 10 ani, 15 – 20 de ani, unde te vezi?

M: Plecat din ţară.

R: Pleci din ţară?

M: O să plec la un moment dat din ţară pentru că simt acum că le-am încercat pe toate, și pentru ca eu să mă pot dezvolta exact la nivelul pe care eu văd că ar trebui să îl ating.

R: Şi unde vrei să pleci?

M: Nu ştiu.

R: Dacă vrei să pleci în Ungaria, să îmi zici, că te ajut.

M: Caut opţiuni acum. Caut opţiuni pentru că simt că talentul de care sunt conştient, mintea deschisă pe care o am, faptul că vreau să învăţ constant lucruri noi, mă îndeamnă să o fac în altă parte. Aici am ajuns la saturaţie. Deşi vreau să îmi fac treaba, vreau să existe agenţia aceasta şi să funcţioneze în continuare, există cineva care pe orice filieră politică, economică, it doesn’t matter, dar în mare parte politic, mă trage în spate. Şi nu vreau să pedalez în gol pe o bicicletă care e ţinută şi nu pot să înaintez. Nu vreau să fac chestia aceasta. Îmi sunt dator mie, în primul rând, să fac mai mult pentru mine. Am încercat să dau comunităţii. Ştii foarte bine că tot timpul am fost de părere că dacă ai primit ceva de la comunitatea în care te-ai dezvoltat, trebuie să dai înapoi. Oboseşti să faci chestiile astea. Oboseşti să plăteşti impozite, oboseşti să… e stupid ce spun, e clişeic, dar oboseşti să faci chestiile astea şi tu să te uiţi tot timpul în spate peste umăr, să vezi dacă îţi mai vine ceva mâine. O lege care se schimbă din nou. E obositor.

Singurul moment de linişte pe care l-am avut ca antreprenor a fost când am avut guvern tehnocrat. Atunci am simţit într-adevăr că fac echipă cu cineva. Agenţia a înflorit. Toate business-urile din jur şi-au putut desfăşura activitatea normal. Acum nu facem altceva decât să ne ocupăm minţile şi statusurile cu ce se întâmplă la nivel politic şi deciziile care se iau. E obositor să faci asta. Nu te mai poţi concentra la nimic altceva decât la cum trebuie să te păzeşti. Şi nu vreau să fiu agresat la mine acasă. Şi când zic la mine acasă nu mă refer la ţară pentru că, honestly, nu mă simt ataşat de ţară. Trăim într-un climat socio-economic global în care fiecare loc în care îmi e bine poate deveni casă în secunda următoare. Nu sunt ataşat, nu sunt un patriotard, nu mă interesează treburile astea. Mă duc unde mi-e bine. Plătesc ca să îmi fie bine şi o să îmi fie bine. Punct. E atât de simplu. Aşa că nu am o problemă cu chestii de genul acesta, că nu mă pot adapta. Nu există pentru mine asta.

R: Mi-ai ascultat podcast-urile până acum. Cred. Nu ştiu dacă le-ai ascultat pe toate sau nu.

M: Cred că mi-a scăpat cel cu Julian Pădurariu. Pentru că am discutat de foarte multe ori cu el, îi ştiu majoritatea ideilor, şi sigur le regăsesc acolo.

R: Ok. Zi-mi… aceasta e prima oară când fac așa ceva cu un invitat, și o fac pentru că eşti un invitat special şi îmi eşti prieten, zi-mi ce ai face în podcast ca să pot să îmbunătăţesc ca şi content, ca şi calitate, ca şi prezenţă.

M: Aş lucra la calitatea materialului audio. E ok să fie cât mai autentic, dar atenţie pentru ecou, spre exemplu. Suntem într-o cameră cu ecou acum. Nu o să am niciodată pretenţia să ţi-o capitonezi ca să spargi sunetul, dar dacă sunt în maşină şi am un sistem de sunet capabil, eu o să aud ecoul foarte tare şi o să fie deranjant să îl aud. Nu ştiu, aş folosi poate un background sonor, să fie mai joyfull, dar să îl aud undeva la 5% din discuţie, să se audă pe fundal ca şi cum ai avea un radio pe stradă, dar se aude foarte tare. Podcastul tău trebuie să dea tot timpul o stare de bine pentru că despre asta este. Gândeşte-te că tu ai o emisiune la radio, dar nu vrei să fie Radio România Cultural. Vrei să fie eventual un mix între Radio România Cultural şi Kiss FM, care este numărul 1 la nivel urban pe comercial. Asta aş face cu pocastul. Aş face un mix între cele două. Şi tot timpul m-aş concentra, exact ce am încercat acum să facem. La fiecare idee, să tragem câte o concluzie, iar la final aş reitera concluziile respective. „Ok, deci guys. Cu ce am rămas după discuţia cu Marian, cu Andi Moisescu, cu Julian Pădurariu şi aşa mai departe? Păi uite, cam astea sunt cele 3 topics la care trebuie să vă gândiţi.”

R: Bună idee. Oameni buni, aceasta a fost Marian Hurducaş, Podcastul lu’ Katai. Vă mulţumesc că aţi ascultat. Îl urmăriţi pe Marian Hurducaş pe Facebook, pe Instagram, pe blogul lui, oriunde ar fi. Nu ştiu dacă mai are blog, dar e acolo. Puteţi să îi citiţi articolele vechi şi, până data viitoare, să aveţi o zi sau o noapte frumoasă.

 

About the Author
Visual Marketer si Content Strategist la Bannersnack. Fondator Instagramology și host al proiectului audio Podcastu' lui Katai.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.