18 Mugur Pop: Vreau să văd lucrurile cu simplitate

Cea mai mare diferență în lume e când faci altfel.

Mugur Pop

La o căutare simplă pe Google după “Mugur Pop” vei afla un bărbat bine făcut, înalt, cu barbă cenușie și păr prins în coadă. În majoritatea fotografiilor apare alături de un cal, într-o vestimentație dacică sau țintind și trăgând cu săgeata.

Dincolo de faptul că este membru fondator al Terra Dacica Aeterna, dezvoltă prioectul dedicat turismului ecvestru, Călare în Carpați și este președintele Asociației Descoperă Natura, Mugur este prietenul lângă care vei sta cu urechile ciulite și gura închisă, pentru că povestea o duce el, acolo unde vrea el.

În episodul acesta nu am povestit mai deloc despre marketing, pentru că am atins a doua caracteristică din descrierea podcast-ului – Despre marketing și viață.

Dar cine a zis că oamenii de marketing nu au nevoie de viață?

 

Note din Podcast și Subiecte discutate

1:45 Cine este și ce face Mugur Pop

7:30 Despre proiectul cu copii autiști

12:28 Cum vede Mugur viața

15:50 Povestea lui Mugur cu gadgeturile

17:00 Legătura omului cu natura

23:30 Sfaturi pentru cei care vor să se deconecteze

33:20 Despre principii de ghidat în viață, cum s-a schimbat viața

38:00 Ce face Mugur la Sarmisegetuza

42:00 Diferența dintre daci și omul modern

51:40 Despre viitor

Idei și Citate

Aș vrea ca lucrurile pe care le fac să aibă un ecou în persoanele cu care lucrăm.

Am entuziasm în toate lucrurile pe care le fac.

Simt nevoia să duc lucruri la capăt.

Teoria mea este despre un singur pas pe care trebuie să îl faci: spre inimă. Ca tu, de acolo, să mergi unde vrei. Fără asta nu se poate.

Viața s-a complicat foarte tare. Valorile nu mai sunt valori.

Viața e cu foarte multe provocări.

Noi nu vindem produse, noi vindem emoții.

Motorul interior al fiecăruia e o nevoie.

Oamenii slabi fac rău. Oamenii puternici nu au nevoie să îi rănească pe alții.

Resurse:

Sarmisegetuza

Grădina Zmeilor

Cheile Turului

Cheile Borzești

Beliș Fântânele

TEDxCluj

Sfinx

Habitat for Humanity

Mugur Pop Facebook

Mugur Pop Instagram

Persoane menționate:

George Gurdjieff

Constantin Brâncuși

Brad Blanton

Alina Rusu

 

Nu uita că te poți abona la podcast pe iTunes sau dacă ai Android, pe Stitcher.

Fotografie | Șuțu

Audio Transcript

R: Bună ziua, oameni buni, și bine ați venit la un nou episod al Podcastului lui Katai. Sunt mândru și fericit că, din nou, am alături de mine un om special. La fiecare invitat zic asta, dar știți că mie îmi place să zic că toți oamenii sunt speciali. Vreau să vă citesc ceva înainte să vă prezint persoana aceasta, și după intrăm direct în interviu:

”Este membru fondator al asociației Terra Dacica Aeterna în interiorul căreia conduce cavaleria dacică numită „Lupii Albi“, dezvoltă și coordonează proiectul dedicat turismului ecvestru „Călare în Carpați” și este președintele Asociației Descoperă Natura în interiorul căreia a dezvoltat  programe de educație pentru copii – „Școala lui Gerula”, „Școala Naturii”, „Cu Caii în Natură”. Pe el îl putem găsi la câțiva kilometri de Cluj-Napoca, unde are o fermă.”

Oameni buni, nu e vorba de Superman sau Batman, e Mugur Pop. Mugur, bine ai venit la Podcastu` lui Katai.

M: Servus!

R: Ce faci?

M: Da ia, râd de tine.

R: De râzi de mine, căci nu eu am scris asta.

M: Ai zis că nu sunt Superman. Ar trebui să fie clar că nu sunt Superman. Superman are chiloții trași peste pantaloni

R: Din acest motiv e bine că avem podcast, căci lumea nu ne vede.

M: Mai bine poate.

R: Mugur Pop, ia spune 2-3 cuvinte oamenilor care ne ascultă acum, cine ești și ce faci. Asta pe lângă ce am citit aici, care era de fapt dintr-un articol mai vechi de pe Forbes. Astăzi ce mai faci?

M: Azi am mâncat o pizza. Și fac lucruri simple, cât pot. Uneori trebuie să le facem și pe cele mai complicate, mai administrative, dar încerc cumva, dacă tot se uită lumea după mine, să pot să rămân în forma aceea, de mic model de cum ai fi dacă ai vrea să fii altfel.

R: Acesta e oarecum motto-ul tău?

M: Nu, ar fi prea pretențios să spun acum că sunt un model. Cum râdeam când am intrat, că am trecut la varianta updatată, de 5.0… nu că m-am înțelepțit neapărat cu vârsta, dar acum simt nevoia asta… Și la proteste, și în oraș, și în multe locuri, se uită lumea la tine – ”Bă, fii atent, e ăla cu barbă albă cu noi, înseamnă că nu suntem chiar năuci că suntem aici.” Cumva, aș vrea ca lucrurile în care cred și pe care le fac de atâtea zeci de ani să aibă efect, să aibă ecou în oameni, în copiii aceștia cu care lucrăm, în tineri, pentru că îmi dau seama că e o lume atât de lipsită de sens.

R: Zi-ne, înainte de toate, cu ce te ocupi, să știe lumea ce faci.

M: Pff, e foarte complicat, mă ocup cu foarte multe lucruri. Și toate sunt legate de natură, cai, animale, și de educație, indiferent că e în formă terapeutică sau în formă simplă, de a descoperi natura, de a înțelege pârghiile acestea ale vieții, în toate dimensiunile în care noi putem explora.

R: Te ocupi de partea de călărit…

M: Călărie: Școală de Călărie, turism ecvestru, cursuri de ghizi ecveștri, tot ce înseamnă călărie de exterior, în principal, și legat de autonomia mersului călare. Asta e o temă care pe mine mă preocupă foarte mult, am scris despre asta, am și carte…

R: Autonomia mersului călare?

M: Prietene, când au venit mongolii, au venit stăpâni pe sine, pe cai. Când s-au dus ai noștri în campanii până în Grecia de astăzi, până în Caucaz, cu oile la pașunat, erau autonomi, erau de sine stătători. Făceau pentru că își propusese asta, să meargă și să vină înapoi. Toată lumea îmi spune – ”Aduceți turiști în munți”. Prietene, eu îi duc, dar îi și aduc înapoi. Asta e răspunderea călăuzei, cum îmi place mie să spun. Aș putea să zic ghid, dar îi zic ”călăuză”, pentru că are radicalul acesta, ”cal”, în față. Ca și călătorie.

R: Tu ai luat partea asta de cal, călăuză.

M: Eu sunt cu cai. Dacă mă întreabă cineva cine sunt, răspund foarte simplu – ”Sunt bărbosul acela cu caii.”

R: În telefonul meu când te-am salvat, s-a setat automat, probabil în funcție de cum ai pe Facebook – ”working for my horse.”

M: Da, așa scrie la mine pe Facebook. Păi no, trebuie să le dai de mâncare. Zic unii că lucrează caii pentru tine, dar nu. Avea bunicul meu o vorbă foarte faină, înțelepciunea oamenilor simpli – ”Dragul tatii, la animale ești slugă”, ”Tată bătrân, păi cum la animale ești slugă?”, ”Măi copchile, caii îți dau ție de mâncare de Paște sau tu le dai de Paște, de Crăciun?”

R: E interesant să vezi că, de fapt, ceea ce faci tu nu e un job, nu e loc de muncă, e o pasiune pe care tu o dezvolți. Și când ai o pasiune, pur și simplu vezi nevoia și ce poți să faci. Mai ales proiectul pe care îl ai tu copii cu autism, mi se pare un lucru foarte fain. Tot din pasiunea pentru cai ai ajuns să faci terapie. Povestește puțin despre asta

M: E nevoia de sens. Eu sunt un om mult prea sănătos pentru anii mei și am avut atât de mult noroc, că mi-e și rușine să spun. Când toată lumea a dat-o în bară, eu am găsit un drum greu, îngust, neprietenos, dar pe care am mers mai departe. Și sunt prea multe situațiile în care aș fi putut să îmi rup gâtul și nu s-a întâmplat pentru că, eu cred că m-a ridicat cineva, de undeva m-a apucat și m-a săltat. Dar cred foarte tare și am încă entuziasm pentru că am convingerea aceasta foarta adâncă, dar foarte adâncă, legată de faptul că noi trebuie să dăm sens vieții noastre. Vieții mele. Vieții din jurul meu. Și când văd copii cu nevoi speciale, nu că mă apucă pe mine mila sau compasiunea budistă sau mai știu eu ce. Nu acesta e drive-ul meu. Drive-ul meu e că încă sunt sănătos și trebuie să fac lucruri. Eu nu am stare nu pentru că am ADHD, ci pentru că simt nevoia să duc lucruri la capăt, să împlinesc lucruri. Dacă vreau să o zic mai filozofic, să-mi împlinesc rostul, dacă o-i știi care e acela. E nevoia călătorului, exploratorului, de a descoperi și de a nu rămâne cu descoperirea scrisă în carnețel la el, de a face ceva cu lucrul acela.

Și noi am descoperit resursa aceasta. Nu noi, e cunoscută, nu am inventat noi roata. Animalul, calul dacă e să vorbim de el, calul e alături de noi de cel puțin zece mii alături de noi, natura ne însoțește, ne uităm la plante, la copaci și nu ne mai dăm seama – ”Băi, fraiere, tu respiri pentru că plantele superioare produc oxigen!” Așadar – ”Ogoaie-te!”, cum ziceau bătrânii. ”Cool down”, cum zic tinerii, răcește-ți motoarele. Tu nu ai înțeles că ești parte mică din întregul acesta fascinant, care e lumea, natura, viața. Ori chestia asta, descoperi că e resursă. Un copil cu nevoi speciale, pus într-un context ca acesta, își scoate la lumină resurse pe care nu i le-a scos nimeni. Sigur, numim asta terapie, interacțiune ecoterapeutică, slove scumpe, câte vrei, căci lumea științifică denumește, postulează chestiile cumva ca să le poată preda la școala. Dar noi trăim bucuroși realitatea luminii, a fotosintezei, a verdelui din pădure. E o chestie pe care nu trebuie să mi-o explic decât dacă țin neapărat să-ți explic ție acum cum e cu molecule de glucoză.

Natura își face rezerve, cum își strâng copiii bombonele pentru când le este poftă. Și chestia asta o poți traduce într-o limbă prietenoasă copiilor care, ori să-și dezvolte aptitudini și înțelegeri, ori să-și corecteze nevoi, probleme cum sunt tulburările comportamentale, zona asta a spectrului autist. Și funcționează, iar toată lumea se miră – ”Dom`le, dar cum de funcționează?” Habar n-am. Am avut proiectul aceasta de cercetare cu cei de la Facultatea de Psihologie și de la Asociația de Autism Transilvania, am lucrat cu ei împreună timp de doi ani și ceva, au monitorizat tot felul de lucruri… Niște rezultate de te sperii. Plus, direct observabile.

Copilul Alexandru, căruia probabil i se face acru de cât îl pomenesc, care a urcat pe scări, mergea și încoace și încolo, vine și îmi spune terapeuta – ”Domnu` Mugur, copilul acesta merge singur pe scări acum”, ”No, ce tare, copil de 11 ani, care e problema?”, ”Dar nu mergea niciodată singur, domnu` Mugur, doar asistat sau cu mâinile pe balustradă.” Mie îmi plimba și îmi organiza găinile și mieii și tot ce aveam prin fermă acolo. Și eu n-am făcut nimic. Terminați cu – ”Domnu` Mugur, ce ai făcut?” N-am făcut nimic, m-am jucat cu ei. I-am pus într-un context, într-adevăr, în care lucrurile acestea se întâmplă firesc. Și poate că firescul acesta e încă o resursă, pe lângă celelalte.

R: Atunci când veneam la tine și o lăsam pe Diana la călărit, iar eu povesteam cu tine și vorbeai despre toate întâmplările acestea cu copiii, vedeam cum găseai simplitatea în natură. Astea sunt animalele, aici e natura, lasă-l pe om să descopere. Chiar vorbeai despre ce înseamnă să descoperi în fiecare zi. Nu vreau să o dau despre chestii filozofice, oricum podcastul e despre marketing și viață. Și am zis că azi vorbim despre viață, lăsăm marketing-ul la o parte.

M: Până la urmă, cu cât lămurești mai bine ce vrei să vinzi, cu atât vinzi mai bine.

R: Ce mi-a plăcut mie foarte mult e când vorbeai despre cai. Tu ai spus la un moment dat – ”Calul simte omul.” Cum adică simte omul?

M: Dragule, acum îți pot cita Science-ul, care a publicat cred că în 2016 un articol în care, științific dovedește cum calul recunoaște emoțiile pe fața omului. Ce e fain în textul acela e că cei care l-au scris au zis în felul următor – ”Ceea ce oamenii știu despre cai probabil dintotdeauna, noi am reușit să demonstrăm și să arătăm printr-o bază de date și statistici.” Dar e normal. Dacă mă întrebi pe mine, e foarte normal. Pentru cai, mai puțin decât pentru oameni, deși ar trebui, contează cel de lângă el. Om sau cal, sau ce o fi. Pentru siguranța grupului, pentru armonia grupului, care sunt lucruri fundamentale în viața lor, e important ce e cu celălalt.

Cum pentru mine e important că ești bine și că nu te uiți la mine ca și cum mi-ai lua gâtul pentru că tu nu mai ai ce să mănânci cu familia ta, vrei să mă omori și să mănânci rezervele mele. Abordarea aceasta de prădător e puțin perimată astăzi. Asta vedem la cai. E o chestie atât de importantă pentru ei, încât și-au dezvoltat în timp mecanismul acesta de înțelegere empatică a celui care vine în grupul lor. Ori acesta e un motor extraordinar pentru armonie, liniște, pace, dacă vrei. Stările conflictuale sunt date de oameni cărora le lipsesc elemente de bază, de încredere, de înțelepciune. E disperarea aceea a prădătorului.

Un alt studiu foarte interesant, și asta ți-o spun ca și crescător de cai, nu pentru că nu mai pot de psihologie sau studiez lumea științifică neapărat. Nu refuz, dar vreau să văd lucrurile cu simplitate. Este studiată treaba asta cu Survival of the fittest, supraviețuirea celui mai puternic, dar vezi că teoria asta e cam dusă și că, de fapt, fittest aceștia sunt doar candidați la psiholog. Au cortizolul, hormonul stresului, până în pod. În schimb, versus Survival of the fittest, e Survival of the kindness – copiii aceia buni, care își împart ciocolata cu tine și te întreabă ”Roby, vrei să fii prietenul meu?” Cu deschidere, cu încredere. Care vine dintr-o siguranță, dintr-o putere interioară. Putere lăuntrică, dacă vrem să sune mai bine.

Faptul că îmi doresc binele e ceva mai mare decât șmecheria de a fenta pe nu știu care. Asta e fascinant, și asta ne învață natura. Da, lupii omoară ca să mănânce. La fel, peștii mai mari pe peștii mai mici. Dar e într-o armonie treaba asta, într-o formă, într-o ecuație. Nu e abuziv și nu e din slăbiciune.

R: Și crezi că societatea la momentul actual a pierdut armonia aceasta?

M: Prietene, e vai de… nostru. Sper că nu îți stric podcastul pentru că zic asta. Oamenii nu mai au afecțiune, oamenii nu mai au compasiune, că tot ziceam de budism, dar compasiunea nu e un atribut al budismului, ci e un lucru firesc, al umanității. Oamenii se ascund și se închid în pătrățele, le zic camere sau birouri, locuri unde cred ei că stăpânesc lumea. Și lumea trece peste ei ca un tăvălug. Un tsunami, un cutremur, un vulcan, acestea îți arată cine ești tu, prietene, specie superioară.

Ziceai la un moment dat de faza asta cu simplitatea și complexitatea. Da, complexitatea frumosului, de exemplu, e o abordare academică. Dar simplitatea frumosului e emoția care te lovește când vezi Madonna. Poți să îmi vorbești de curbe, de finisaje, de cine a fost Michelangello, ce treabă a avut el cu Papa… Bine, e interesant, dar am intrat, am văzut pictura și am zis – ”Tulai, mama”. Asta e. Diferența de abordare. Frumosul e la fel de frumos în sine, el. Dar dacă îl abordezi științific se transformă într-un concept, dacă îl lași să te uimească se poate transforma într-un oftat. Dar e atât de important acel oftat. Pentru că e o reflexie, simbolul trăirii tale în secunda respectivă. Pe care o vei descrie ulterior, ți-o vei aminti și o vei povesti nepoților, dar pe care încerci să o retrăiești ori de câte ori simți nevoia ca savoarea aceea a frumosului să te copleșească. Ori asta face natura în fiecare zi cu noi.

R: Mă gândesc la oamenii care stau și lucrează foarte mult la calculator – nu neapărat IT-iștii – cei care se folosesc foarte mult de gadgeturi. Ceea ce îmi place la tine e că poți să le pui deoparte. Oameni buni, intrați pe Instagram si căutați Mugur Pop și vă uitați la feed-ul lui dimineața când ajungeți la muncă si vă beți cafeaua, omul acesta e undeva pe un deal cu calul lui alb, în timp ce fotografiază natura. Ce e și mai important e că nici măcar nu trebuie sa adaugi o descriere pozei – doar ea în sine te cataloghează ca un dac liber. Ce vreau să zic e ca alegi câteodată să lași toate baiurile si problemele vieții de zi cu zi și să mergi acolo pe deal.

Pentru mine, e o satisfacție extraordinară când mă duc în natură sau la sat, la țară. Mă întreb dacă oare există o legătură ascunsă între om și natură. Crezi că această legătură este pe cale să se piardă? Deși, dacă stai să te gândești, tot mai mulți oameni de la oraș vor să se mute la țară, e un trend.

M: Asta se leagă de exact ce îți spuneam eu: nevoia de sens, sau nevoia de semnificație: să aduci semnificație în viața ta, să îți ții două găini în curte – fără să te reclame vecinii la primăria Clujului – și să auzi gânguritul acela al găinilor dimineața, care înseamnă că găina va face un ou. Zici că vorbesc găinile ceva, că bârfesc ce mai e prin sat, dar sunetul acela îți confirmă, fără să mai controlezi tu manual, că găina e veselă, e bine și că există șanse foarte mari ca ea să facă un ou. Un alt exemplu este să auzi cum bate vântul în frunze, fără să ai pe fundal zgomotul unui tramvai sau mașină. Sigur că zgomotul orașului este acceptabil – la un moment dat nici măcar nu îl mai auzi – dar abia atunci când îți cultivi auzul în natură îți dai seama cate pierzi tu în oraș. Ai putea sa auzi cum umblă veverița pe scoarță dacă auzul tău e suficient de rafinat, nu e SF, nu e o chestie paranormală, noi ne-am născut în lumea asta, am fost prădători. Ai putea să simți mirosul urât al unei vulpi, nasul îl poate simți, iar creierul interpreta. Mirosul unei ciuperci, de hribi. Noi tot vorbim de trufe, dar au uitat creștini de hribele uscate – mirosuri care sunt imposibil de uitat odată ce le-ai cunoscut. Toate aceste simțuri le hrănim și le potențăm în natură.

Aici aveți izolatoare, tocmai pentru a bloca zgomotul. Dar lumea aceasta în care noi ne decuplăm simțurile și introducem altele superficiale, e o modalitate criminală de a ne rupe de contactul firesc și natural cu natura prin simțuri – auz, văz, contact, miros. Eu le spun copiilor să facă diferența dintre stejar și cireș cu ochii închiși, doar atingând scoarța. N-ai cum să nu faci, e o diferență evidentă. Dacă aș spune între gorun și stejar, deja m-aș adresa specialiștilor. Dar lucrurile acestea evidente, care te stimulează, pot fi procesate de mintea asta strămoșească, pe care o avem în noi. Practic, noi suntem rezultatul a tot ceea ce strămoșii noștri au reușit să facă și informația aceasta există în noi. Noi o putem actualiza și cred, în mare parte, că ce facem noi cu copii aceștia e să readucem, datorită contextului pe care îl creăm, lucruri care există undeva în memoria genetică și asta îi poate ajuta.

În același timp, mă ajuta pe mine: Mugur, bărbosul cu caii, care de 20 de ani de când mă învârt cu caii aceștia, am percepții mult mai rafinate în natură: aud de la distanță mai mare, poate nu aud de aproape cum aud de la distanță, decelez mirosuri, simt diferențe când trec dintr-un mediu în altul. Îmi aduc aminte când eram copil și mă jucam prin peșteri, simțeam când se apropie ieșirea pentru ca se schimba mirosul: exista acel zid, acea bariera olfactivă de care te ciocneai, de mirosul de pământ reavăn, de frunze umede din pădure. Era clar. Era ca și cum acolo deschideam o ușă. Genul acesta de informații nu-s din Wikipedia sau nu știu din ce cărți – sunt pur și simplu stimuli proveniți de la mediu pe care înveți să le procesezi. Treaba aceasta are ca și rol optimizarea vieții tale: tu poți să îți armonizezi interacțiunea cu mediul natural și să transporți aceste învățături în mediul nostru artificial, încercând astfel să îl naturalizezi cumva. De ce crezi că lumea are nevoie să plece la țară sau să își facă un gard verde, o palisadă? Pentru că e o nevoie de natură în jur.

R: Știm cu toții că există diferite programe de genul ”10 pași ca să te luminezi” sau ”Cum să te optimizezi” și ceea ce mă enervează pe mine este ca sfaturile oamenilor sunt mult prea simple, de genul – ’”Doar ieși si du-te”. Sunt oameni cărora le place ceea ce fac: le place să stea pe telefon, le place să stea la laptop, le place să facă gadget-uri sau să stea pe Netflix. Dar, exact cum ai spus și tu, există nevoia asta umană să ieși și să te deconectezi. Problema se formulează în felul următor: cum se decide și se motivează omul căruia îi place să fie conectat să iasă, pentru că nevoia lui personală îi spune că ar fi timpul?

M: Din moment ce ai menționat teoria celor 10 pași, eu îți voi spune teoria unui singur pas: du-te, fă pasul și pleacă, tai-o, întinde-o, spală putina – sinonime câte vrei pentru un singur lucru: mișcă-ți fundul. Nevoia aceasta e atât de clară, încât aproape urlă în unii oameni. Eu am înțeles această necesitate și de aceea mă duc și fac poze, le pun pe Instagram, fac filmări cu drona in 4K la 50 de cadre pe secundă, chestii pentru care mi-a trebuit dicționar să le înțeleg. Dar le folosesc. Toate aceste tehnologii mă ajută să mijlocesc distanța dintre mine și oamenii care se uită la mine ca la un cal bolund. Unii se întreabă: ”Oare ce a mai făcut ăla?”’. Am luat și m-am dus, asta am făcut.

Și eu stau la calculator, și mie mi se strică stângul de când mă uit în ecran și lipesc poze, stau și scriu foarte mult și nu zic că nu îmi place – sunt, până la urmă, un copil de oraș. În cele din urmă, nevoia aceasta de a te deconecta există și eu încerc să găsesc un compromis. Nu știu dacă este formularea cea mai bună, dar tot ce pot eu sa le zic celor care caută aceasta liniște este să o facă. Nu contează că merge cu mașina sau merge pe jos. Robert dragă, din partea mea poate sa meargă cu mașina cât vrea el, dar când se dă jos, să meargă pe jos – o oră, 5 minute sau oricât, acel timp este mai valoros decât o săptămână în Bahamas, când se gândește unde să își facă următoarea vacanță. În acest caz din urmă, acel om nu e in Bahamas: el a dat banii degeaba, cum fac de fapt foarte mulți.

R: Acum hai să fim puțini practici: oamenii care ne vor asculta vor vrea să știe niște locuri precise în care ar putea să meargă. Zi-mi 3-4 locuri din România unde oamenii se pot deconecta de oraș.

M: Prietene, m-ai nimerit. Eu sunt mai ezoterist la faza aceasta. De aceea spun că teoria mea este teoria unui singur pas. Pasul trebuie să îl faci tu, spre inimă. Ca tu, de acolo, să mergi unde vrei. Dacă nu există acea dorință de a te duce oriunde, nu se poate. Pe cei loviți la cap, ca mine cu caii, domnul Mititeanu, suntem oameni care în inima lor au găsit această chemare. Poate să sune filozofic, dar nu există drum pe care să îl poți începe altfel. Dacă e altfel, direcția e greșită. ”Mă duc pentru că trebuie să fac, mi-a zis Katai pe podcastul lui că în felul acesta aș putea sa mă simt mai bine.”  Tu ai dreptate, Robert, și bine i-ai zis lui, dar el trebuie să înțeleagă că acesta nu e un concept nou care să îl substituie pe cel vechi. Dacă vrea să facă o transformare, el trebuie să o facă cu totul.

Lumea asta e numai spoială: s-a uzat tencuiala, dăm alta; s-a învechit afișul, punem altul – dar până la urmă e, cum s-ar spune, ”aceeași Mărie, cu aceeași pălărie’. În interiorul tău trebuie să faci lumină. Sigur că, acum, multă lume consideră aceste sfaturi melodramatice, dar asta e treaba. Eu nu sunt ca popa care vrea să îți smulgă lacrimi la înmormântare. Altfel nu se poate și știu asta pentru ca eu pe drumul acela umblu. Am zeci de mii de kilometrii făcuți în munte: nu aș fi putut să mă bucur de ei dacă demersul nu era unul interior. Consider ca această călătorie, ”the journey to itself” sau ”călătoria de 1000 de mile”, cum au numit-o chinezii, se referă la ce am spus anterior. În momentul acela nu trebuie să îți spună bărbosul unde să te duci, că îți ia 5 minute să scanezi Internetul și să afli. Că te duci în Grădina Zmeilor, că te duci în Cheile Turului, că te duci în Cheile Borzești, mai ascunse, mai necunoscute, toate sunt la fel de aproape. Că te duci la Sarmisegetuza, unde am fost eu alaltăieri, să-mi dau update-ul 5.0.

R: Aici voiam să ajung, dar vorbim curând și despre asta. Anul trecut am avut un sentiment foarte plăcut. Ne-am dus aici la Fântânele, la Beliș, la lac, cu corturile într-un weekend și dimineața la 7 bătea un soare de nu puteai să stai în cort. Nu puteai să dormi ca în casă până la 9-10 într-o sâmbătă – trebuia să ne trezim. Nu sunt foarte sentimentalist, dar acel moment când aburul se ridică deasupra lacului, e frig afară și totuși e cald, abia aștepți să stai la soare, a fost minunat.

M: Tibetanii vorbesc despre ”Cele 12 cauze de regret”, niște structurări care ajută oamenii să le fie mai ușor cu mintea lor mecanică. Nu știu dacă ai auzit de Gurdjieff, care era un fel de înțelept, armean, contemporan cu Brâncuși, căci îi fura gagicile pe la Paris. Gurdjieff a avut o școală spirituală, dacă îmi permiți termenul, foarte interesantă, și vorbea foarte mult de natura minții. Pe atunci era trendul cu psihologia și el a spus că lumea nu are nevoie de psihologi, ci de mecanici, pentru că mintea omului este foarte mecanicistă. Ea lucrează în scheme, în mecanisme. Adu-ți aminte când îți ziceam anterior de simplitatea frumosului real vs. complexitatea frumosului academic – primul reprezintă modul de a destructura niște scheme rigide și de a lăsa bucuria să pătrundă. În sanscrită, conceptul acesta sună foarte fain și are sensul de ”clipire” – nu durează mai mult, dar o ții minte toată viața. Asta mi se pare mie important, și dacă aș putea să vând asta, aș face-o toată viața, pentru că de asta avem nevoie. Românește, cum zic tuturor, e momentul când vezi o fată faină, îți place și ți se taie filmul, uiți și de mamă, de casă, de școală. Aia e, senzația intensă, extraordinar de puternică. Nu spune nimeni că de acolo se întâmplă nu știu ce, dar ochii aceia te urmăresc poate o viață întreagă pentru că sunt expresia a ceea ce tu ai putut valoriza în tine.

R: Dacă te și căsătorești cu persoana respectivă, poți spune că ai luat jackpot-ul.

M: Noi avem o glumă când ne zice cineva – ”Am să îți dau o veste bună, mă căsătoresc.” Și noi, cei mai bătrâni, spunem – ”Măi copile, poate tu o să ai noroc.” Pentru că viața s-a complicat foarte tare: valorile nu mai sunt valori; provocări peste provocări; libertate vs. responsabilitate. Big debate aici.

R: Eu cred că oamenii care se căsătoresc au nevoie de anumite principii după care să funcționeze. Am văzut asta pe pielea mea, chiar dacă nu am 50 de ani de căsătorie. Eu cu soția mea avem marți ca o zi specială, de familie: încercăm să nu ne facem programe, să nu ieșim, etc. În fiecare marți venim de la lucru, stăm împreună, mâncăm împreună, ieșim la plimbare, și altele. Dacă nu îți propui să faci lucruri de genul o data pe săptămână sau pe lună, nu o să se întâmple. La fel e și cu ieșitul în natură. Dacă nu îți propui asta, nu o vei face. Foarte mulți spun că cei care au principii în viață sunt oameni care știu unde vor să ajungă și sunt oameni pe care poți să te bazezi.

M: Eu la asta fac mereu referire când mă raportez la valori: binele, frumosul, armonia, onestitatea, curajul, demnitatea, cinstea, etc. Sunt lucruri despre care când vorbesc astăzi multă lume îmi reproșează ’cut the bullshit’ – replici tinerești, foarte comune.

R: Dar oamenii aceștia tot la valorile acestea o să se întoarcă când o să fie la pământ și la un moment vor realiza că au nevoie de așa ceva în viața lor.

M: Mulți ajung în situația aceea de jos și se duc la terapie, unde au loc niște evaluări în urma cărora se ajunge la concluzia că persoana cu probleme ar trebui să cultive mai multă armonie, bunăvoință sau generozitate, chestii care iar sună ciudat pentru ei. Apropo de asta, ai fost atunci când am fost la TEDx?

R: Da.

M: A fost tipul acel cu ”radical honesty” – Brad Banton, care a împărțit ”the bullshit” în 3 categorii: chicken shit, bullshit și elephant shit. E exact expresia lumii în care trăim. ”Chicken shit” era – ”Hello, how are you?”, ”I m fine”, foarte bine, bye. ”Bullshit-ul” era small talk-ul despre nimicuri, bineînțeles nu despre noi. Prima lui calificare e în terapia Gestalt, care e foarte controversată, nu e validată științific tocmai pentru că nu poți spune mare lucru despre ea. ”Elephant shit” este să discuți despre terapia Gestalt.

Dacă ne gândim, toate civilizațiile și toate culturile au avut un fundament al valorilor – principii: principiul adevărului, al armoniei, al binelui universal, al non-acumulării, al non-violenței, etc. Aceste idei le găsim în toate culturile, aceleași, mai mult sau mai puțin – un nucleu de lucruri bune. Cum aveau dacii legile frumoase – creșteai în spiritul lor, mureai în spiritul lor. Nu e ca la noi, unde se schimbă Legea Învățământului în fiecare an și nici nu știi pe ce lume trăiești. Lucrurile acelea erau caracterizate cel mai mult de continuitate. Ele se transmiteau de la o generație la alta sub forma de tradiții, de basme, de cântece. În felul acesta se construia o stabilitate în plan social la nivelul comunităților, care de fapt le-au asigurat supraviețuirea până astăzi. Din această cauză aceste valori sunt importante.

R: Ai spus ca ai făcut un upgrade. Hai să spunem oamenilor ce înseamnă acest upgrade. Upgrade-ul 5.0 a lui Mugur reprezintă călătoria la Sarmisegetuza care coincide cu împlinirea celor 50 de ani de viață. Ai spus, când te-am sunat, că vrei să faci acest upgrade de fiecare dată când e ziua ta. De ce?

M: Fac asta de foarte mulți ani. Habar n-am. Nimic în mod special! Acum nici nu mai poți vizita, nu te mai lasă, pentru că au fost tot felul de nebuni cu energii, cu tot felul de avioane, lumânări, au devenit mai stricți. Pe vremuri mergeam pur și simplu, stăteam acolo cu câinele meu, sunt zeci de ani de când mă duc.

R: Dar ce faci acolo?

M: Nimic. Toată lumea are impresia că mă duc eu acolo și fac ceva magie în sanctuar. Acum nici nu mai ai voie să intri în sanctuar. Am vrut să ridic drona, am întrebat dacă îmi dă autorizație, dar n-am insistat, că și așa ningea. Eu de drag aș fi vrut să fac, nu vând nimic, dar ar fi fost fain. Eu mă duc acolo tocmai pentru nimic.

R: Mi-ai citit gândul. Să mergi undeva să faci nimic! Ce înseamnă acest lucru de fapt? Oricum facem mereu ceva. Îți garantez că oamenii care ascultă acest podcast fac ceva. Gândește-te că fac două lucruri deodată. Întrebarea mea este: acest nimic pe care îl faci acolo te ajuta personal?

M: Hai să îți explic de ce eu fac meditație chiar dacă eu nu fac meditație. Tibetanii…

R: Îți plac mult tibetanii.

M: Mi-a plăcut întotdeauna să citesc, în general.

R: Tibetanii au aceasta vorbă când vine vorba despre meditație – ”Nu gândi, nu-ți imagina, nu judeca și nu medita”. În momentul în care mintea ta e ocupată cu actul de a medita în sine, tu tocmai asta nu mai faci. Era un nene în Kashmir, mare meseriaș, el descrie savoarea poeziei, dansului, cântecului, modul în care tu ai impact asupra celorlalți. Nu ce ritm ai la strofe. Și el cum își alegea discipolii? Lua o sticlă și o ciocnea de ceva. Și vibra. Cine intra într-o stare profundă și rezona cu sunetul acela, cu clipa în care sunetul se producea, acela era bun pentru el. Cei care încercau să descrie cum s-a auzit, no, du-te acasă.

R: Simplitatea frumuseții, ce ziceai.

M: Eu dacă mă duc la Sarmisegetuza vreau să mă umplu de bucurie, de mine, de ce se întâmplă. Sigur că, discursiv, aș putea să îți spun că acela e locul în care oamenii pe care noi îi consideram strămoșii noștri au trăit. Nici asta nu știm foarte clar. Unii o să se bucure de ce am zis, alții se vor supăra. Dar eu știu foarte bine ce zic acum. Noi nu mai semănăm cu ei. Oamenii aceia aveau valori, noi nu mai avem. Noi facem în izmene de la niște lucruri cărora lor le provoca râsul. Noi ne speriem, ei erau neînfricați. Noi ne teme de moarte, ei iubeau ideea că se vor duce la zeul lor. E o altă lume. Acolo e puțin din ce a rămas de la niște oameni pe care noi clar nu îi înțelegem. Îi idealizăm. Când se spune despre mine – ”ultimul dac liber”, eu mă enervez. De ce nu sunt primul? Și aici eu sunt ultimul?

Noi nu știm prea multe despre acei oameni, decât că erau bărboși, au rămas numai citate despre ei, lucrările au cam dispărut, nu știm de ce, probabil și acolo – teoria conspirației. Dar acele locuri vorbesc singure. Despre ce? Despre simplitatea ancorării vieții în natură. Poți să te gândești și discursiv, că toți regii lor eram îmbrăcați ca niște ciobani. La ei, diferența nu stătea în țoale și în embleme. Bun, aveau pentru ceremonii tot felul de figuri, poate avea o dungă la cușmă, dar existau anumite elemente la fel la toată lumea. Practic, ciocnirea lor cu Imperiul Roman a reprezentat ciocnirea a două mari sisteme de gândire diferite: unul în care omul era central existenței și celălalt, total opus. Tocmai de aceea dacii nu aveau temple, cum aveau romanii sau grecii. Dacii aveau natura ca templu magnific al creatorului, în care se încredeau. Arcade gotice? Hai cu mine în pădure să vezi cum se închid crengile în formă de arcadă gotică și îți pică jos toate cele pentru că îți dai seama – ”Asta e catedrala mea.” Aici e lumea în care eu îmi regăsesc liniștea pe care alții o caută în spații precum ”Casa Domnului” sau cum îi zice fiecare. Casă care a devenit foarte mult a omului, în ultima vreme.

Sacralitatea naturii e foarte ușor de întâlnit. Și Sarmisegetuza mi se pare un loc în care ei au surprins exact aceasta idee de comuniune cu esența creației, oricare ar fi aceea. Fiecare din noi o vede sau nu. E un loc în care eu mă pot apropia de mine însumi, de persoana care sunt eu cu adevărat, pe care tu nu îl cunoști, poate nici eu – de acel ”eu” profund care este nealterat de părerile mele personale despre mine, de părerile altora despre mine și de idealurile mele. Acestea pe care le-am enumerat sunt toate ’bullshit’-uri. Ele reprezintă niște cruste, niște armuri puse de teamă, împotriva vieții. Ori acolo mă duc și stau ”gol”, sau mai degrabă ”golit” pentru că, de fapt, vreau să mă umplu cu frumosul de acolo. E nimic mai mult. Toată lumea vrea explicații, dar e una singură – asta am simțit că trebuie sa fac, m-am dus. Și i-aș îndemna pe toți să facă asta, la Sarmisegetuza sau oriunde ar fi locul acela al lor. Eu mai am câteva, dar încet-încet locurile acestea au devenit destul de populate. Acum 15-20 de ani puteai merge la Sfinx, la Sarmisegetuza, puteai să te duci sus, în vârful muntelui, în tot felul de locuri. Azi e mai complicat, e buluc de lume, auzi mereu camerele fotografiind, sunt ca japonezii la Notre Dame, nimeni nu trăiește momentul acela pentru care sunt eu acolo.

R: Ai susține ideea de a interzice pozele în anumite zile în aceste locuri? Sunt puțin contra marketing-ului acum.

M: Aș zice că acesta ar fi un diferențiator de marketing foarte bun.

R: Poate dăm acum o idee celor care se ocupă de obiectivele turistice din România – luni, marți, miercuri, joi poți veni, dar fără să faci poze.

M: Tu știi că eu mă ocup cu turismul într-o anumită măsură și fără să vreau eu am fost consultant la tot felul de strategii naționale de turism. Mereu am spus că – dar cred că m-am exprimat atât de prost încât lumea nu m-a băgat în seamă – cea mai mare diferență pe lumea asta o faci când tu faci altfel. Și asta o știu de la unul din consultanții britanici plătiți pentru strategia națională de turism, care a venit la mine și mi-a spus că ce trebuie să facem noi sunt produse identitare: trebuie să dăm deoparte ideea de pensiuni ca în Bavaria sau de pârtii ca în Alpi. Sunt 140 de țări pe piața turistica: cu ce am putea noi să ne diferențiem de acești competitori? Omul era chiar șmecher, normal că era, era specialist, dar mi s-a părut tare că înțelegea ce credeam și eu. În ecoturism, de exemplu, e musai să ai pe cineva care să-ți faciliteze, să-ți medieze înțelegerea a ceea ce vezi, să ți se spună o poveste pe care o poți lua cu tine după ce ai trăirea.

Nu știu dacă aș interzice sau nu fotografiatul, dar aș gândi produse sau programe în care oamenii să aibă acel moment de ”wow” în acele locuri. Noi nu trebuie să vindem produse turistice, ci emoții. Despre asta e vorba în marketing. Să-ți vând emoții înseamnă să te fac parte din viața mea, eu sunt ghidul, călăuza care te face să simți cauza pentru care eu, la anii mei, bat munții călare. Nu să vezi cum arată Dobrinul sau orice locație faină din munți. Natura e faină peste tot, nu doar în România. Peste tot natura este la fel de bogată în resurse, dar modul în care tu o faci accesibilă celor care sunt dispuși să o vadă, face diferența. Poate te pricepi, poate ai pasiune, poate din copilărie visezi treaza asta. Tu îi pui acelui om în așa-zisul pachet turistic toate aceste ingrediente care personalizează și creează aceasta experiență umană. Nimeni nu vine să îi cânte un robot în căști. La Sarmisegetuza au un sistem cu traducere care îți spune ce e aia și cealaltă. Săraci oameni, și dau bani pentru asta. E atât de impersonal… Probabil, turistic, face bine, te încadrează în niște standarde. Nu comentez, poate că e un instrument la fel de bun ca celălalt. Dar ce vorbesc eu e altceva.

R: Am vorbit despre natură, am vorbit despre momentul acesta de ”nimic”, despre simplitatea frumuseții, despre o grămadă de lucruri. Cred ca o să te mai invit în continuare la podcast-ul, cu siguranță.

M: Mai taie din ce am spus.

R: Nu mai tai, că îmi place. Și cred că și ascultătorilor de place. Dar hai să vorbim puțin despre viitor. Ai făcut acest upgrade și faci atâtea lucruri, care sunt planurile tale de viitor? Milestone-ul tău. Ai spus un lucru cu care eu rezonez, și anume că atunci când mergi pe plajă, lași urme. Și mai sunt momente când lași numai o umbră, care dispare.

M: Și urmele ți le spală valurile.

R: Da, ai spus că vrei să faci un lucru care să dăinuie. Ce mai vrei să faci? Și nu mă lua cu lucruri simple de genul ”vreau să trăiesc”. Ce vrei să lași oamenilor pentru ca ei sa preia acel lucru și să îl ducă mai departe? Nu știu dacă mă fac înțeles…

M: Nu mă bag în discuții de genul ”Ce e aia viitor?”, căci este doar o amăgire, dacă mă întebi pe mine. Dar, dacă eu aș vrea ceva – căci toți vrem, chiar dacă zicem că dorința e păcătoasă – aș vrea ca oamenii să fie mai buni și să facă mai multe lucruri pentru alți oameni. Cred că așa aș putea muri liniștit. Eu nu cred în lumea asta a ”șmecheriei” deloc. Nu cred, căci nici măcar nu mă pricep. Asta ar putea fi un minus după părerile unora. E important ca oamenii să descopere că motorul interior al fiecăruia, nevoia asta profundă de a face bine este ancestrală. Ce se întâmplă în zilele noastre e aiurea – oamenii slabi fac rău, oamenii puternici nu au nevoie să rănească pe alții. Chiar Alina Rusu mi-a trimis un studiu care spune că creierul nostru produce niște substanțe în momentul în care ajutăm pe alții – substanțe care dau o senzație de bine, ca drogurile. Nevoia de face bine este o nevoie a mamiferelor. E un comportament pro-social care îți aduce enormă satisfacție, pornind de la nivel biochimic, producând substanțele bucuriei, la nivel psihologic. Atunci când simți nevoia să iei un câine de pe stradă, să ajuți un om să treacă strada, pentru că e nevăzător sau nu mai poate, nu e pentru că tu ești un fraier și nu mai ai alte combinații pe lumea asta. Acest sentiment de întrajutorare este firescul lumii noastre. Ca societatea să crească, noi trebuie să ridicăm pe toată lumea. Dacă eu mă simt în stare să te ridic un centimetru pe tine, s-ar putea ca tu să înveți o lecție importantă și să ridici doi cm pe altul. Acesta este viitorul în viziunea mea. În lipsa acestui comportament, eu cred că nu există viitor.

R: Oameni buni, ce ați ascultat aici sunt lecții de marketing, de bun simț. Ce a povestit Mugur azi au fost niște lecții foarte importante despre viață, nu degeaba am zis că podcastul e despre marketing și viață. Mugur, îți mulțumesc frumos că ai acceptat să vii, că te-ai întors din drumul tău. Pe Mugur îl găsiți pe Internet: are Facebook, are Instagram.

M: Să vă mai zic ceva oameni buni: e cel mai bine când nu îl găsiți pe Mugur, dar vă găsiți pe voi, că altfel am vorbit degeaba, Robert.

R: Și dacă vor să vină la călărit?

M: Dacă au noroc, dau de mine.

R: Vă mulțumesc frumos. Aici terminăm acest episod din Podcastu’ lui Katai. Mugur, îți mulțumesc încă o dată. Să aveți o zi minunată.

M: Cu dragă inimă.

About the Author
Content Marketing Manager la Bannersnack și moderator al emisiunii online Podcastu' lui Katai. Proiectele lui au fost publicate pe site-uri din domeniu precum Adweek, Content Marketing Institute sau Entrepreneur.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.