Dacă vorbești cu sinceritate despre un domeniu pe care cu adevărat îl iubești, atunci poți să fii destul de credibil pentru niște oameni care au nevoie de informația respectivă.

– Bogdan Roșca.

În februarie 2016 am început un proiect interesant cu Bogdan și Marian. Pentru că nu aveam somn, ne vedeam în fiecare joi dimineața la ora 08:00 ca să discutăm despre subiectele care ni se păreau nouă interesante și pe care le-am pus sub umbrela Old School Digital Nation.

Însă proiectul s-a oprit după câteva episoade înregistrate și fiecare și-a văzut de drumul lui. Uneori se mai întâmplă și asemenea lucruri.

Dar asta nu a însemnat că nu am putut să am o discuție cu Bogdan Roșca. Omul care m-a învățat cum să iau un interviu, cum să captez sunetul și cum să aleg subiectele de discuție într-un podcast.

Cine este Bogdan Roșca?

Jurnalist de radio din 1995 iar de câțiva ani manager la Radio Cluj. Pasionat de jazz și profund înfipt în new media și gadgets.

Îl găsiți pe blogul bogdanrosca.ro, Twitter, Facebook și Instagram.

Despre ce povestim în acest episod:

• Presă, media, jurnalism
• Importanța conținului audio
• Recomandări pentru tinerii care vor să intre în presă
• Radio vs Podcast – un fel de offline vs online
• Cum a schimbat onlineul jurnalismul
• Despre cum consumă Bogdan audio
• Pașii care trebuie urmați pentru o înregistrare bună
• Despre schimbarea comportamentului consumatorilor
• Tipuri de radio
• Viitorul presei
• Relația dintre marketeri și companiile de media
• Cum onlineul te ajută în jobul de jurnalist
• Despre bloggerii din România

Sfaturi pentru creatorii de podcast

Pentru că Bogdan are experiență în ce înseamnă să înregistrezi audio, m-a ajutat să înțeleg anumire lucruri atunci când vine vorba de podcast:

1. Calitate audio foarte importantă
2. Să fie înregistrat într-un loc ascuns (sau cel puțin departe de alte sunete ciudate)
3. Să îți închizi telefonul sau orice alt device care te-ar putea deranja
4. Importanța prelucrării post înregistrare
5. Idei bune și discuții sincere

Nu uita că te poți abona la podcast și pe iTunes.

A post shared by Robert Katai (@katairobi) on Nov 28, 2017 at 9:44pm PST

Audio Transcript

Hello şi bine aţi venit la un nou episod al Podcastului lui Katai. În episodul de astăzi voi vorbi cu Bogdan Roşca despre presă, despre media, despre jurnalism, despre audio, ce recomandă el tinerilor şi studenţilor care vor să intre în acest domeniu. Cu siguranţă veţi afla şi nişte sfaturi, aşa că fără prea multe introduceri, discuţii şi teorii, vă las să ascultaţi acest podcast.

R: Salutare, prieteni! Bine aţi venit la un nou episod al Podcastului lui Katai. Astăzi vorbesc cu Bogdan Roşca. Cu Bogdan am un trecut foarte frumos pentru că la un moment dat am vrut și noi să facem un podcast, joi dimineaţa de la ora 8. Cum se numea?

B: Old School.

R: Old School Digital Nation.

B: Eu aveam partea cu ”old school”, ştii?

R: Tu aveai partea aceasta de old school. Şi apoi, între mine şi Marian Hurducaş, trebuia să vedem cine era digital şi cine era nation.

B: Păi el e nation, tu eşti digital.

R: Bogdan, pentru acei 2-3 oameni care ne ascultă, ia spune cine eşti, ce faci, cu ce te ocupi, ce pasiuni ai.

B: Sunt jurnalist de radio din 1995.

R: Ce înseamnă asta?

B: Jurnaliştii se împart în 3 categorii: jurnalişti de presă scrisă şi jurnalişti de audio-vizual. Audio e partea de radio, vizualul e partea de televiziune. Aceasta e definiţia old school. Acum există şi jurnaliştii de online, dar care pot fi asimilaţi ca un mix între cele trei. Ei scriu texte cum se făcea pentru ziar şi îşi ilustrează textele cu foto sau cu video, deci cum se face pentru vizual. Ce-i drept, mai puţin cu audio în online. Ştii bine că e mai complicată partea asta, fiindcă oamenii folosesc informaţii şi le citesc în medii și contexte în care nu dispun de suficient timp sau linişte în jur ca să şi asculte ceva. Cam atât. Ce să îţi zic mai mult?

R: Tu ai o pasiune pentru muzică.

B: Jurnalismul radio a venit pe fondul pasiunii mele pentru muzică. E o chestiune pe care o cultiv de foarte, foarte mulţi ani. Cred că încă din copilăria mea, când părinţii mei imprimau pe bandă, de pe discuri vinil, trupe ca ABBA, Boney M., Bacara şi Pink Floyd. Am vrut să mă fac medic. Nu am reuşit, dar nu îmi pare rău. La un moment dat chiar am ajuns să conduc un studio de radio.

R: Cum ai ajuns să faci asta?

B: În primul şi-n primul rând, am câştigat un concurs pentru postul de manager în anul 2013. Cred că era un pas firesc în cariera mea, ţinând cont de vechimea pe care o aveam în branşă, și că făcusem absolut de toate. Recunosc. N-am făcut emisiuni de muzică populară şi transmisii sportive fotbal şi baschet. Doar raliuri. Dar în rest, cam orice am făcut. Am prezentat buletine de ştiri, emisiuni matinale, emisiuni de zi, emisiuni de noapte, absolut tot ce am putut face în radio.

Din 2013 mă ocup de managementul radio. Acum, după atâţia ani, sunt şi lucruri bune şi lucruri rele pe care le-am văzut şi le-am trăit, dar e un pas înainte orice experienţă. Eu adun doar ce e pozitiv din lucrurile de genul şi clar o situaţie cum e aceasta, în care lucrez cu aproape 100 de colegi, schimbă mult percepţia despre relaţii interumane, despre lucrul cu oamenii. Meseria e tot aceea, mi-e tare dor însă să o fac aşa cum se face, în sensul de a sta la pupitru, de-a vorbi, de-a pune muzica, de-a avea o interacţiune cu ascultătorii.

R: Crezi că mai merge treaba aceasta acum, în 2017, când online-ul s-a schimbat în felul acesta şi s-a democratizat atât de mult? Până la urmă, un jurnalist crea conţinut şi distribuia conţinutul acela pe diferite platforme, fie radio, fie presă. Şi astăzi, cu online-ul, am început să democratizăm că oricine poate să facă. Uită-te la mine. Eu, acum, m-am apucat să fac o emisiune radio online. Lumea, prieteni de ai mei de pe Facebook care n-au nicio treabă cu online, cu marketing, ziceau – „Ce-i acela un podcast?”. Şi răspunsul meu era – „E ca un fel de radio online”. Ei ziceau – „No bun, o să te ascult”. Întrebarea e – acum că s-a democratizat toată treaba aceasta, crezi că e destul de greu să porneşti o emisiune radio cum aveai înainte,  emisiunile acelea radio vechi în care puneai muzică, ascultai muzică la cerere, chestii din astea.

B: E o întrebare în care amesteci  foarte multe lucruri. În primul rând…

R: E bine, că mie aşa îmi place. Ciorba ungurească.

B: Da. În primul rând, să ne lămurim. Radio e una, podcast e altceva. Podcast înseamnă că tu creezi nişte episoade pe nişte subiecte care sunt în sfera ta de interes, în cazul tău marketing-ul digital, lucrurile care ţin de partea aceasta, pe care le oferi cu oarecare regularitate unui bazin de posibili ascultători pe care speri să îi fidelizezi. În cazul radioului, trebuie să vorbeşti de un broadcast non-stop, şi nu ne legăm de felul în care merge: pe unde hertziene sau pe online, în care ai cam acelaşi obiectiv – să îţi fidelizezi un public ca el să vină spre cananul tău de radio şi, de ce nu, dacă reuşeşti să vinzi nişte publicitate pe canalul respectiv, să câştigi şi nişte bănuţi. Scopul e acelaşi. Calea e diferită.

Democratizarea presei este o temă care îi preocupă atât pe cei care activează în Social Media, dar și pe cei din presa clasică. Facebook şi Google, ştii bine, au o preocupare faţă de presa tradiţională pentru că această presă tradiţională folosește canalele lor de comunicare pentru a-şi ridica produsele. Oarecum depind de ei. Pe de altă parte, presa tradiţională se sperie de faptul că nu mai au consumatori care să aleagă calea aceasta. Adică nu se mai vând ziare, scade audienţa TV, scade audienţa radio, în mod clasic. Nu se mai uită lumea la televizor, nu mai stă să asculte emisiuni de radio. Până acum, din îmbinarea aceasta a ieşit un parteneriat, însă în State ştiu că există deja o asociere a principalelor publicaţii de presă scrisă, care vor să impună companiilor Facebook şi Google să plătească o taxă pentru vehicularea informaţiilor publicate de ei.

O altă discuţie merge în zona profesioniştilor din media şi a creatorilor de conţinut din online. Există o diferenţă între cele două categorii, dar nu foarte mare. Acest lucru ridică, din nou, un semn de întrebare asupra viitorului meseriei de jurnalist. Care e diferenţa dintre un tânăr care merge, să spunem, la un festival de genul Untold, şi un jurnalist care merge la festivalul Untold? Amândoi vor face cu siguranţă poze, amândoi vor face cu siguranţă filmuleţe pe care le vor posta pe reţelele de socializare. Jurnalistul poate le postează şi pe un site al companiei din care face parte. Teoretic, nu e nicio diferenţă. Practica, în schimb, arată că oamenii care apreciază foarte mult calitatea muncii lor, jurnaliştii, ei fac mai multe lucruri. Verifică informaţiile, de exemplu. Trebuie să ştii sigur că ceea ce afirmi acolo e valid. Ei vor căuta să lucreze cât mai curat profesional, adică poze de calitate bună cu încadrări corecte, video-uri de rezoluţie cât mai bună, de o calitate mai ridicată. Asta nu înseamnă că un blogger, un vlogger, un om din online nu va face lucrul acesta, poate uneori mai bine decât jurnaliştii.

Putem merge mai departe cu discuţia și să povestim despre etică, ceea ce înseamnă și ascultarea celeilalte părţi. Cum funcţionează asta? Avem tema Untold-ului spre exemplu, care multe zile a avut atenția online-ului, şi din Cluj, dar şi din ţară. E ok să ai o opinie, dar trebuie să îi asculţi şi pe cei care critică, şi pe cei care laudă. Şi în zona politică se întâmplă asta, în toate zonele. Dacă ai un partid care este criticat, asculți critica, dar te duci şi la partidul respectiv şi îl întrebi – „Domnule, uite ce se spune despre voi. Care e opinia, care e reacţia voastră?”. Acolo eşti într-adevăr valoros. Când nu manipulezi cititorul şi îl laşi pe el să tragă concluziile lui, în funcţie de ceea ce tu ai scris, când nu îi bagi idei în cap, când nu vii cu chestii contrafăcute şi susţii că tu eşti jurnalist. Acesta nu e jurnalism. Asta este deja manipulare şi, de multe ori, chiar şantaj în spate. Asta nu are legătură cu jurnalismul.

R: Când vorbeam cu tine despre podcast, înainte să începem episodul acesta, ai început să îmi zici nişte idei despre cum consumi tu audio și despre cum eşti foarte sensibil la tot ce înseamnă zgomotul acesta audio.

B: Bun, aici poate că e şi o deformare profesională. Dacă faci podcast, cred, e ca atunci când se imprimă un interviu pentru radio. Va trebui să fii atent la calitatea sunetului, să fii atent la zgomotele ambientale.

R: Uită-te, dacă e să ne uităm, Facebook, Snapchat, Instagram, toți vor să scape puţin de calitatea aceasta profesional făcută în studiouri şi să o ducă la un nivel cât mai transparent. Asta înseamnă că, dacă acum cineva o să intre aici, eu nu o să opresc.

B: Pentru că eşti autentic, da?

R: Da.

B: Ok, dar dacă ai o calitate proastă a înregistrării, nu vei asculta. Despre aia vorbim.

R: E la fel ca în cazul articolelor scrise naşpa. Ok, dacă are un typo sau ceva… bun, nu zic, trecem peste. E normal, e uman.

B: Dar dacă frazele sunt inteligibile, tu nu o să îţi pierzi timpul.

R: Exact.

B: La fel. Aici vorbim de calitate. De un minim de calitate, nu vorbim de o rigoare de studio, de imprimări pentru, nu ştiu, muzică. Cu totul altceva. Autenticitatea e importantă. E importantă şi atunci când vorbeşti la radio în direct. Este însă o diferenţă. Tu vrei să faci un podcast care durează 30-40 de minute. Va trebui să te asiguri că ceea ce se vorbeşte acolo şi calitatea este atât de bună, încât omul să nu plece. Podcast-ul acesta, într-o gară, ar fi interesant şi fain pentru primele 5-6 minute, dar în momentul în care ar deveni foarte parazitată discuţia noastră de zgomote exterioare, (trenuri care trec, anunţuri la microfon) s-ar pierde mesajul pe care noi vrem să-l dăm. De aceea, cred că e important ca atunci când faci interviuri să fii într-o zonă cât se poate de safe acustic. Asta nu înseamnă că va trebui să îţi faci un studio acasă, izolat fonic.

R: Așadar, avem punctul numărul 1: atunci când vrei să porneşti un podcast, oameni buni, dacă ne ascultaţi, notaţi, opriţi-vă, trageţi pe dreapta și notaţi: calitate.

B: Calitate, clar.

R: Doi – să fii într-un loc oarecum ascuns, retras.

B: Să fie într-un loc cât de cât safe din punctul de vedere al zgomotelor exterioare. Într-o cameră, închide o uşă, închide geamul, stai liniştit. Într-o zonă de aceasta.

R: Închizi telefonul sau tot ce are conexiune la internet sau te-ar putea disturba.

B: Ar fi preferabil, nu?

R: Ok. Eu asta fac. Eu l-am pus pe airplane mode.

B: Mi se pare normal. E o chestie de respect faţă de omul cu care faci interviul. Cum ar fi „- Stai, stai, stai. Numai un pic, că mă sună cineva. – Ah, e ok.” Îi pierdem ideile.

R: Aşa. Un alt punct, o altă învăţătură.

B: Prelucrarea post-înregistrare. Există soft-uri gratuite în care poţi prelucra pentru a obține acelaşi nivel între ceea ce vorbeşti tu şi cel pe care îl intervievezi. Te mai poţi juca cu un jingle, mai poţi pune un zgomot să separi ideile. Rolul acestor jingle-uri este că readuc atenţia. Dacă noi doi acum vorbim despre calitatea podcast-ului şi peste 3 minute vorbim despre piaţa de radio în general, din lume, ar fi bine să punem un jingle între pentru că schimbăm ideea. Jingle-urile ridică din nou atenţia în ureche.

R: Sau poate ascultătorul da pauză să vorbeasă la telefon sau dacă are ceva de făcut. După aceea, când revine și dă play, nu se pierde ideea.

B: În rest, ce să zic? Ideile bune, discuţiile sincere. Sinceritatea contează foarte mult.

R: În radio cât de mult contează sinceritatea?

B: Enorm. Dacă e un moderator care nu e sincer, îl simt instantaneu. Dacă e un moderator care e autentic şi crede ceea ce spune, este deja acceptat ca prieten. Așadar, poate fi lăsat în casă să ne vorbească.

R: Zi-mi un moderator care îţi place ţie. Din România.

B: Wow. Un moderator care îmi place mie din România. Eu sunt partea cu old school, ți-am mai zis. Dar sunt şi nume din România care îmi plac. Nu vreau să fiu neapărat un… cum să zic, un cum eşti tu. Un evanghelist pentru postul de radio la care lucrez, dar ca şi stil şi ceea ce se întâmplă pe post, ţi-o pot cita pe Doina Borgovan, care este colega mea de la matinal şi care are suficientă drăgălăşenie încât să fie simpatică pe post, dar nici nu ajunge într-o zonă în care dă greş cu glumele, cu poantele. Şi e foarte greu să faci umor aşa, pe loc. De multe ori cazi în ridicol. Dacă vrei, pot să îţi dau un exemplu internaţional. Cei interesaţi pot să îl asculte pe Elvis Duran. Elvis Duran lucrează la un post de radio din New York. E cel mai bun matinalist din lume. L-am cunoscut la Radio Days Europe. În primul şi-n primul rând, fiindcă doar îl auzisem, nu îl și văzusem, mă aşteptam să fie un tip foarte tânăr. Din contră, e trecut de 50 de ani, dar are o vitalitate extraordinară la microfon şi face ca lucrurile să fie foarte dinamice, foarte haioase, dar şi să curgă foarte bine. E un super, super profesionist. Nu cred că există în lume oameni care pot să facă ce face el în câteva secunde.

R: Aceasta e o chestie cu care te naşti până la urmă… Şi oricum te educi cu timpul dacă îţi găseşti vocaţia.

B: El a făcut foarte multe. Are foarte mulţi ani de radio în spate. E un om senzaţional din punctul de vedere al manierei de prezentare, al felului în care vorbeşte cu invitaţii săi. E într-adevăr un show-man, ca să zic aşa.

R: Trebuie să fii un showman când vine vorba de radio, să faci matinal sau să prezinţi ştirile?

B: Depinde ce faci. De exemplu, dacă faci matinale, trebuie să fii suficient de fresh, de deschis, de sprinţar, de rapid, pentru a-l face să se simtă bine pe omul acela care te ascultă, să înceapă o nouă zi de muncă. În schimb, dacă faci emisiuni de noapte, trebuie să fii suficient de… psiholog încât omul să se relaxeze, să urmeze un program care va avea un alt tempo decât matinalul.

R: Numai să nu adoarmă la volan.

B: Depinde şi de genul de emisiuni. Depinde şi de strategia postului. Depinde. În schimb, la ştiri… știrile întotdeauna se prezintă cu cravată. Adică trebuie să fii foarte serios, nu trebuie să fii morbid, dar nici n-ai voie să râzi. Închipuie-ţi că ştirile variază ca subiect, sunt de la cele rele până la cele bune. O ştire rea, care îmi vine pe loc în minte – un accident dintre un autocar şi un autobuz în care mor zece persoane şi şapte sunt rănite – nu poţi să o prezinţi râzând. Ar fi o chestie nefirească pentru oricine să anunţi decesul unor persoane râzând. La fel cum o ştire bună nu poţi să o prezinţi neapărat cu o voce de morgă. Poţi să îţi dau exemple acum de cum ar trebui să sune, dar trebuie să înţelegi că există ceea ce se cheamă ”prezentarea ştirilor cu cravată”. La acelaşi nivel, linear, cu aceeaşi empatie faţă de textul pe care îl citeşti, indiferent de ce citeşti. E foarte complicat să nu arăţi că eşti emoţionat faţă de ceea ce citeşti şi, evident, nici că eşti psihopat şi râzi. Pe bune, se poate întâmpla. E un stres al directului: în momentul în care citeşti, să te apuce râsul.

R: Nu ştiu dacă ai văzut filmul ”The King’s Speech.”

B: Da, l-am văzut.

R: Mi-a plăcut foarte mult că tot procesul lui a fost, până la urmă, de a prezenta un statement la radio.

B: Ai văzut? Şi acolo se vedea foarte mişto faptul că el ştia când să facă pauze, când să respire, când să accelereze, când să ridice vocea, când să coboare vocea. Aceasta este deja o tehnică teatrală de interpretare a unor texte. Ai textul în faţă, îl începi într-un anumit fel, îl termini într-un anumit fel, accentuezi anumite lucruri, faci pauze… de gândire, să spunem. Da, în timp ce citeşti textul acela, tocmai pentru a lăsa oamenii să-şi formeze o reacţie – „Oare ce urmează?” Creezi un suspans. Aceasta e o parte care ține mai mult de teatru. Vorbire curentă înseamnă cum vorbim noi acum. În care nu joci teatru.

R: Exact despre chestia aceasta vorbeam cu Diana când am fost la Auschwitz. Ne-am dus acolo şi cred că cine ne-a prezentat a fost un profesor de istorie. Ne prezenta, după care ne întreba şi lăsa câteva secunde. Nu a fost genul acela: „Aici avem asta, aici avem alta, aici s-a întâmplat asta, şi aşa mai departe.” Şi oarecum… ne făcea să gândim.

B: Păi aceasta-i și ideea…

R: Şi era atât de tare. Îmi era frică inițial, că mă duc în Polonia, cine ştie peste ce profesor dau, unul care doar încearcă să vorbească în engleză, și de fapt habar nu are. Am avut frica aceasta. Dar când a venit tipul şi ne-a prezentat, pur şi simplu am rămas gură cască, ne-am uitat, l-am ascultat. Şi ştia când să facă pauză. A fost super autentic şi mi-a plăcut foarte mult. Dar acum, de la radio vreau să trecem puţin la partea de audio, în general. Pentru că, dacă e să ne uităm în prezent, piaţa se schimbă foarte mult. Tot ce înseamnă industria aceasta se schimbă foarte mult. Nu ştiu ce m-a apucat pe mine cu proiectul acesta cu podcastul şi sunt foarte curios de industria audio pentru că creşte foarte mult. Mai ales de când s-a lansat Alexa, Google Home, şi toate astea şi personal voice assistant. Google a publicat o statistică: pe mobil, 1/5 căutări sunt căutări vocale. Pe mobil. Şi tot mai mult audio creşte. Mi se pare că audio oarecum este singurul conţinut pe care poţi să îl consumi pasiv. Mi se pare extraordinar.

B: Acesta e şi argumentul pentru care nu a murit radioul atunci când a apărut televiziunea, ştii?

R: Ok. Şi asta mi se pare extraordinar. Că în anul 2017 vedem la nivel internaţional o îmbrăţişare incredibilă a trendului acesta audio. Fie că vorbim de podcast, fie că vorbim de radio, fie că vorbim de altceva.

B: Să nu uiţi de radio, da?

R: Oricum, tu ştii pe radio… că ştii cum funcţionează, dar eu acum vorbesc despre online. Ce mi se pare interesant e că undeva în vreo 5-6 ani, cu siguranță cineva o să gândească – „Va trebui să lansăm o emisiune audio-online pentru oamenii care poate nu au timp să citească articolele noastre sau să se uite la videoclipurile noastre, dar în timp ce fac cumpărături sunt dispuşi să asculte o emisiune.” Şi singurii pe care i-am văzut acum pe online, care oarecum intră pe online, sunt cei de la Europa FM.

B: Nu sunt singurii. Poate ăştia îi vezi tu mai bine.

R: I-am văzut în top, m-am uitat la cine e în top. Bun, îi avem și pe cei cu muzica de la Kiss FM, dar nu vreau să intru în categoria lor. În orice caz, pe ei i-am văzut. Emisiunile lor. Acum, ce aş vrea de la tine? Să îmi povesteşti puţin importanţa aceasta a audio-ului. Cum a început, unde a fost şi unde o să ajungă. Pentru că sunt foarte curios, tu ca şi om de radio, cum vezi audio?

B: Da, ok. Eu pot să îţi spun. Nu ştiu unde o să ajungă asta. Cred că nimeni nu ştie. Fiindcă piaţa aceasta, în general când vorbeşti de online, se schimbă dramatic.

R: De azi pe mâine.

B: Nici nu apuci să îţi dai seama de ceva. În primul şi-n primul rând, aş vrea să îţi fie foarte clar că nu mai poţi rupe în clipa aceasta radioul de online. Un radio făcut exclusiv pentru emisie On air, din punctul meu de vedere, este sortit eşecului. De ce? Pentru că obiceiurile consumatorilor s-au schimbat dramatic. Tinerii din ziua de astăzi… și când vorbim de tineri să nu ne uităm la cei de 20 de ani, ci la oamenii care sunt între 40 şi 55 de ani. Toată lumea foloseşte online-ul la ceva.

Ascultăm radioul în mod pasiv, cum spui tu. Dimineaţa, matinalul, când ne pregătim de şcoală, dar nici atunci nu se mai ascultă, pentru că oamenii dau drumul la televizor, se învârt în jurul lui şi ascultă ce vorbesc ăia la televizor, chiar dacă nu se uită la ecran. Prin urmare, folosesc televizorul pe post de radio. În clipa în care tu vorbeşti despre radio în mod tradiţional, emisie pe unde, şi nu ajungi  în online, tu vei rămâne tributar unor ascultători care au o mică reţinere în a folosi online-ul. Nu au tablete, nu au telefoane mobile, pentru ei radioul e acolo pe frigider, îi dău drumul și pleacă. Din păcate, generaţia acestor oameni este foarte îmbătrânită. În mod natural ea va dispărea. Pentru că au 65 de ani, plus.

Şi atunci îţi pui întrebarea, ca post de radio – ”Ce faci tu ca să îl atragi pe tânărul ascultător, şi ca brand, ca notorietate de brand, şi ca vânzări, dacă vrei să faci publicitate şi ca, ştiu eu, instituţie media?” Practic, dacă tu mai exişti în faţa unora care sunt toată ziua în online. Diferenţa dintre radio şi ce se întâmplă în online-ul vizual este că, în momentul în care ai timp să te uiți la un ecran… (și aici vreau să remarc foarte pe bune şi să trag un semnal de alarmă celor care stau pe Facebook în timp ce conduc, stau cu ochii în telefon. Pentru că sunt destul de mulţi) în momentul acela tu vrei să vezi 3 lucruri: text, foto şi video. Şi atunci apar articolele de presă sau postările care includ un astfel de lucru. Textul trebuie să fie foarte scurt, să spună tot în primele 3 rânduri.

Omul nu mai stă să dea click ca să deschidă un articol de 7 pagini, el vrea să ştie din start tot ceea ce înseamnă. Acesta e un efect pervers pentru că oamenii devin foarte superficiali. Ei fac scroll pe ecran, văd titlurile, nu-i mai interesează absolut nimic, nu mai stau să se gândească la nimic. De aici cred că vine o vulnerabilitate informaţională a mediului online. Pe audio, în schimb, cum ziceai tu – în zone pasive. Vrei să asculţi ceva – sunt audiobook-uri. Te duci până în Bucureşti, bagi compact disc-ul, şi asculţi textul cărţii citit de o voce de om de teatru sau ce o fi.

R: Poate chiar de autor.

B: Poate chiar de autor. Şi asculţi textul respectiv şi ţi-ai îmbogăţit bagajul de cunoştinţe ascultând chestia aceea. La fel şi cu podcasturile. Ele iarăşi pot spune ceva în plus într-un domeniu în care eşti tu interesat. Dacă ar fi să vorbim despre radio în maşină sau într-un context pasiv, atunci deja trebuie să ne hotărâm despre ce vorbim. Vorbim despre un radio de talk, deci de vorbe, în care ai foarte multe emisiuni de dezbateri, de actualităţi şi aşa mai departe? Sau vorbim de un radio de muzică? În momentul în care vorbim de talk, trebuie să ştii că este cel mai greu radio de făcut din lume. Gândeşte-te, să vorbeşti 24 de ore non-stop. Nu tu ca persoană, dar să asiguri conţinut. Ai 5-6 colegi care fac asta. Cu cine vorbiţi 24 de ore, 7 zile pe săptămână, 365 de zile pe an?

R: Există cineva la nivel internaţional?

B: Există. Există la nivel internaţional.

R: Cine?

B: Este un post de talk în New York care e foarte tare. Cred că e singurul din lume. Ăia-s nişte băieţi cu foarte multe circumvoluţiuni, cei care au reuşit să-l facă. Şi după aceea, ce e cel mai simplu, pentru că radio în general înseamnă muzică, este să dai muzică. Dat fiind faptul că o dată cu internetul s-a ieftinit foarte mult accesul la industria radio, deci nu mai depinzi de emiţători, de semnale, de lucruri care costă mult un investitor, dai drumul la un post de radio pe Internet. Sunt milioane de astfel de posturi de radio. Acolo diferenţa o face muzica, felul în care este ea mixată. Toţi dau Katy Perry, toţi dau Michael Buble, toţi dau hit-urile momentului. Diferenţa o face reţeta în care ele sunt amestecate. Aceasta e deja o meserie întreagă. Ne mai trebuie două podcast-uri pentru asta.

R: Nu e o problemă, rezolvăm.

B: Şi moderaţia, dacă există moderaţie. Adică cel care prezintă muzica. Dacă te uiţi, posturile care sunt foarte puternice… hai să vorbim despre Apple Music, ei preferă să aducă un host, o gazdă care este deja un nume.

R: Păi aceasta ar fi o chestie foarte mişto pentru brand-uri care ar vrea să intre, de exemplu, pe zona de podcast.

B: Gândeşte-te. Emisiune prestată de Alice Cooper, de Deadmau5…..

R: Am văzut, era pentru biţi. Ei la un moment dat au lansat pe biţi şi erau cu, nu mai ştiu cu cine, cu Pharrel şi cu mai mulţi acolo.

B: Lenny Kravitz, foarte mulţi.

R: Păi mult mai uşor vedetele respective aduc alte vedete.

B: Ei îşi atrag o anumită notorietate, ştii? Aceasta e diferenţa între radio podcast, audio, foto, video şi unde de consum. Eu, unul, cred că în 3-4 ani, din punctul de vedere al presei, nu numai că presa scrisă moare, dar vor muri şi site-urile de genul www. numele instituţiei de presă .ro. Va trebui să comunici exclusiv pe canalele sociale. Și nimeni nu se mai întoarce din Social Media pe site-ul respectivei instituţii. Noi cel puţin, România, nu suntem la nivelul la care să monetizăm conţinutul de pe site-uri. Știi bine, dacă te uiţi pe New York Times, poţi vedea pe baza unui cont 5 articole gratuite, după care va trebui să plăteşti o taxă mică. Dar înmulţeşte-o cu milioane de useri. Poate că îţi scoţi banii să plăteşti toată armata aceea de jurnalişti, toată aparatura lor, sediul, cheltuieli şi să mai faci şi profit ca om de business privat. Eu cred că site-urile de genul acesta vor dispărea şi totul se va muta pe canalele sociale de comunicare care vor exista şi care vor evolua. Vorbesc exclusiv de presă.

R: E foarte interesant că, în postura de om de marketing, am vorbit cu câţiva oameni de marketing, în special cei din afară. Avem ceva grup pe Slack şi discutăm acolo. Am observat că presa vrea să se comporte ca un brand pe Social Media. Şi brandurile astea companii trebuie să îşi ia ADN-ul acesta de companie de media. Abia aştept, abia aştept să văd momentul în care un brand oricare, habar n-am, Lipton, Icetea, orice brand din România va zice – ”Da, o să lansăm o emisiune de podcast timp de 100 de episoade. Îl avem pe influencer-ul respectiv şi o să vorbim despre tema cutare.”

B: Tema cutare care este relaţionată cu produsul lor.

R: Nu neapărat.

B: Ai zis de ceai rece. Lipton ar putea face… acum le dăm o idee gratis..

R: Cu plăcere.

B: O grămadă de tutoriale, de chestiuni legate de cultura ceaiului. De la cum se consumă el în Asia, până la cum au scăpat britanicii invadatori în Statele Unite pentru că aveau ceai şi reuşeau să-şi fiarbă apa, să o bea.

R: Da, tu te duci puţin pe partea aceasta de istorie. Eu m-aş duce puţin şi pe partea de – „Ok. Cine e în audienţa noastră?” Hai să zicem că audienţa lor e 18-25 de ani. Cu ce se confruntă? Astea sunt cele 3, 4, 5 probleme. ”Ok. Cine sunt cei care ar putea să le vorbească?”

B: Aici intervin marketerii. Dacă marketerii definesc foarte bine conţinutul pe care îl vor de la o companie de media, se poate face. Despre asta e vorba. Totul este foarte dechis şi în continuă mişcare. Marea mea tristeţe este că sunt foarte mulţi profesionişti buni în domeniu care, din păcate, rămân încremeniţi într-o schemă de a lucra, care nu se mai vinde, care nu mai face vânzări, care nu mai este atractivă.

R: Vrei să zici de jurnalişti care…

B: De jurnalişti.

R: … care nu vor să îmbrăţişeze trend-ul acesta de online.

B: Da. Sunt foarte mulţi care sunt foarte buni când îi pui pe ceea ce au învăţat. Să scrie, de exemplu la ziar, dar care în online nu reuşesc să ridice… nu capul, dar nici măcar picioare. Sunt fie absenţi din online, fie fac greşeli care arată că sunt începători, necunoscători, şi imediat publicul sancţionează, deşi sunt jurnalişti foarte credibili în momentul în care iau creionul în mână şi scriu ce au de scris.

R: Şi ce crezi că ar putea ei să facă?

B: În primul rând, ar trebui să îşi revină şi să fie atenţi la ce se întâmplă în jurul lor. Nu cred că poţi să mergi mai departe ca jurnalist dacă n-ai un cont de Twitter, un cont de Facebook, să ai un Instagram, nu cred că poţi să supravieţuieşti. Răspunsul e foarte simplu. Feed-ul meu de Twitter este populat, în general, cu agenţii de presă străine, cu influenceri din media internaţională. În clipa când a avut loc atacul la Bataclan, noi, pe radio, am făcut un articol din tweet-uri din ceea ce se întâmpla acolo şi am pus două fotografii pe care le-am preluat de la un coleg din Franţa. Nu l-am cunoscut în viaţa mea, i-am scris pe Twitter cine sunt şi dacă îmi dă voie să preiau două din fotografiile lui de la faţa locului. Răspunsul a fost afirmativ.

Poţi fi, prin intermediul acestor reţele, în mii de alte zone. Înainte de anii 90, ca să faci o fotografie pe film trebuia să pleci de la sediu până la locul respectiv, să faci poza, să te întorci, să o developezi şi să o publici. Acum nu e nevoie. Poţi să ai nişte conexiuni de genul acesta în orice colţ al lumii, unde practic tu nu poţi să ajungi în secunda doi ca jurnalist, fiindcă depinzi de transport, de costuri, de rezervare la hotel. Gândeşte-te… a fost atacul din Franţa, dacă tot am vorbit de el, toată media era atentă pe asta, dar erau 4-5 instituţii care au reuşit să îşi trimită oameni la fața locului într-un timp record, că degeaba mergi la o săptămână după. Toată lumea stătea şi urmărea ce făceau băieţii aceia deja trimişi de alte instituţii şi ce făcea publicul din zonă. Marile trust-uri fac treaba aceasta. Şi BBC-ul face asta fără nicio problemă.

R: Ai vorbit despre jurnaliştii care nu îşi găsesc locul în lumea digitală. Hai să vorbim puţin despre tinerii care vor să fie jurnalişti, oameni care termină facultatea, studenţi, şi care vor să intre în presă. Hai să le spunem o chestie pe care ei poate nu o aud la şcoală, unde li se zice că jurnalismul e despre apărut la televizor, luat interviuri și transmis niște știri mai departe.  Cred că industria s-a schimbat extraordinar de mult, în special când vine vorba de presă. Şi ce-i interesant e că foarte mulţi încă primesc învăţătură old school.

B: Very old school.

R: Chiar am vorbit cu cineva, studentă la Jurnalism şi am întrebat-o:

– Ok, ce vrei să faci?

– Vreau să scriu.

– Perfect. Ai blog?

–  Nu.

–  Scrie pe un blog. Ai Facebook?

– Da.

– Şi ce faci pe Facebook-ul ăla?

Am intrat pe Facebook şi erau poze, chefuri, chestii de genul. Eu cred că orice director de presă, dacă ar veni un student şi ar zice – „Uite, am un blog. De 5 ani scriu pe blog-ul acesta ştirile din zona respectivă, eu vreau să fac chestia asta”… nu cred că directorul acela ar mai fi interesat de CV. Tu, de exemplu, te-ai mai uita la CV-ul ei?

B: Nu, cu siguranţă. Dar să ne înţelegem: meseria în sine, televiziunea, s-a schimbat din punctul de vedere al tehnicii enorm. Dacă în urmă cu 10-15 ani trebuia să mergem cu un card de televiziune, cu cabluri, cu lumini, cu camere video care erau mai mari ca dulapul…

R: Ai făcut asta?

B: Eu am lucrat cu colegi din televiziune care lucrau pe aparatură de aceasta veche, dar astăzi te duci cu o cameră care îţi încape în poşetă, e de mărimea unei palme, are led pentru lumină, imprimă…

R: Mergi cu telefonul…

B: Imprimă 4K, deci din start eşti la un alt nivel tehnic. Un singur lucru rămâne neschimbat: cel care pune întrebările. Dacă nu vei pune întrebări relevante pentru interlocutor, dacă tu nu intuieşti în mintea ta care sunt întrebările pe care i le-ar adresa publicul tău, toţi oamenii care seara se vor uita la respectiva televiziune, n-ai nicio şansă să îi cucereşti.

R: Acesta e un sfat şi pentru cei care vor să facă podcast. Pentru interviu, eu o să iau sfatul acesta cu siguranţă. Chiar nu m-am gândit la asta.

B: Pentru toţi. Mai e o chestiune. Tu când vorbeşti cu un om trebuie să ştii care sunt principalele lui preocupări, care este meseria lui, unde e el bun, unde e el slab, ce a scăpat din vedere, ce a cucerit. Ca să poţi să jonglezi cu toate aceste lucruri, să pui întrebări nu neapărat incomode, dar să pui întrebări care oferă nişte răspunsuri lămuritoare şi în interesul publicului tău. Trebuie să ştii că tu stai în faţă şi vorbeşti cu omul acela pentru că ai un public în spate. Asta ar fi prima chestiune. Doi la mână, cultura generală este foarte importantă. Nimeni nu poate să fie expert în toate domeniile, dar trebuie să ai habar despre majoritatea dintre ele. Trebuie să ştii şi ce înseamnă metabolism, trebuie să ştii şi cine a fost Cehov, trebuie să ştii şi cine a fost Ioan Paul al II-lea.

Trebuie să ai cultură generală. Cea mai simplă recomandare pe care o dau în context este cititul. Cititul clasic. Citeşti o carte, mai treci printr-o librărie, mai citeşti un poem, mai… Nu devii expert în domeniile din cărţile respective, dar automat îţi îmbunătăţeşti vocabularul, modul de exprimare. Marii jurnalişti câştigă tocmai prin faptul că ştiu să pună cele mai bune întrebări. Ştiu să scoată ce e mai bun sau ce e mai rău de la intervievatul său. Cel care îi pune întrebările cunoaşte temele, cunoaşte subiectele, ştie lucruri, îl poate sancţiona dacă spune prostii, altfel nu eşti nimic. Eşti practic un suport de microfon. Cam aceasta-i diferenţa şi sfatul meu.

R: Așadar, acesta e sfatul pentru studenţii care vor să intre în jurnalism: să citească.

B: Să citească. Orice. Să îşi facă un ritm de viaţă în care să citească măcar 30-40 de minute pe zi.

R: Zi-mi trei resurse, fie că vorbim de cărţi, site-uri, orice, pe care le-ai recomanda, pentru ca ei să înceapă să le citească.

B: În ziua de azi e foarte simplu. Ia-ţi o colecţie de cărţi pe Kindle şi citeşte din ele. Peste tot, unde ai 10 minute, citeşte 3-4 pagini. Citeşte lucruri ca să prinzi esenţa existenţei umane. Acolo se manifestă ea. Toată sensibilitatea, toată ura, totul acolo apare. Citeşte orice, de la jurnale… Jurnalele sunt o mină de aur.

R: Zi-mi un jurnal pe care l-ai citit tu.

B: Mihail Sebastian. Jurnalul lui este senzaţional. Un scriitor care s-a luptat foarte mult cu tot ce însemna antisemitismul. E genial. Monica Lovinescu iarăşi. Jurnalul ei este o lectură obligatorie pentru un jurnalist care vrea să compare sisteme sociale cum au fost în comunism versus cum e în capitalism. Domnule, acolo găseşti lucruri adevărate. Nu că ţi-a zis ţie nu ştiu cine că era mai bine pe vremea lui Ceauşescu. Citeşti ca să vezi ce era acolo. Chiar şi cărţile scrise de politicienii actuali ar merita parcurse. Orice, absolut orice. Nu ştiu, de la Dan Brown până la Paulo Coelho, poţi citi orice.

R: Bloguri citeşti?

B: Citeam, dar m-am cam lăsat de bloguri pentru că nu sunt foarte fascinat de subiectele pe care le aleg bloggerii, cel puţin în România. Îi simt foarte nişaţi, probabil că acolo au găsit ei un bănuţ, mai fac un pic de endorsement în domeniul în care-s ei, de la culinar până la modă şi aşa mai departe. Performează bine, mă bucur pentru ei, dar nu ştiu… Eu citesc altceva, am alte deschideri. Mă interesează foarte mult analiză socială, mă interesează interacţiunile politico-sociale care ne schimbă viaţa tuturor. Apropo, că suntem la podcastu’ lui Katai, eu mă gândeam să reactivez puţin blogul meu şi voi scrie despre radio acolo, fiindcă am foarte multe discuţii cu oameni care nu înţeleg cum se targetează un post de radio, nu înţeleg de ce trebuie aleasă o anumită muzică, nu înţeleg de ce anumite formate nu mai sunt vandabile şi altele sunt. Şi cred că asta ar putea fi interesant din expertiza mea. Pentru că la asta mă pricep.

R: Să ştii că ar fi interesant un blog de radio.

B: Părerolog pot să fiu pe unele chestii la care mă pricep, dar nu la multe.

R: Până la urmă, dacă este să te uiţi, eu cred că cel mai bun conţinut pe online e cel care răspunde unei nevoi. Eu, de exemplu, asta fac şi asta am testat cu roberkatai.com – blog în engleză. Sunt articole pe zona de educaţie marketing şi marketing online în special. Am şi anumite păreri în unele texte, dar observ că articolele care răspund unei nevoi, răspund unei întrebări, sunt cele mai citite, sunt cele mai share-uite, sunt cele mai distribuite.

B: Articolele de genul ”how to”?

R: Exact, how to. Astea sunt. Cred că BuzzSumo a făcut un studiu din care a reieșit că top titluri care merg cel mai bine şi articolele care merg cel mai bine sunt cele din zona ”how to.” Ba mai mult, oameni care preiau ce scrie acolo, experimentează ei timp de 3 luni, 6 luni, şi după care explică: how to do this. Sau ce-am învăţat din chestia aceea. Şi cred că astăzi, în zona de online, e nevoie de oameni cum eşti tu. Care ai rădăcină în media tradiţională, dar care oarecum ai intrat în mediul online şi balansezi între acestea două. Şi cred că ar fi nevoie, ba mai degrabă ar fi vital pentru oamenii care vor să intre în radio, să cunoască despre radio, ce înseamnă să faci un radio, ce ai zis tu despre muzică şi astea, să găsească undeva informația necesară. Să ştie că la bogdanroşca.ro o să găsească întrebările astea. Ba mai mult, cred că după ce o să lansezi vreo 10 articole din acestea, oamenii o să înceapă să îţi adreseze ei întrebări şi nici nu va mai trebui să te mai chinui cu gânduri de genul – „Ce articole să scriu?” Ei îţi vor da articole şi tu le scrii.

B: Da, probabil că e o piaţă şi pentru asta. Eu m-am confrunat, aşa cum probabil bine ştii, cu un hate-speech masiv în urma alegerii mele, nu ştiu dacă azi e fericită sau nefericită, de a fi managerul unei instituţii de presă, şi m-am cam retras din zona asta, pentru că aproape orice spuneai era întors împotriva ta. Până la urmă, când te confrunţi cu astfel de chestii zici – ”Bă, mai bine nu-mi bat capul.” Dar, pe de altă parte, cred că atunci când vorbeşti cu sinceritate despre un domeniu pe care într-adevăr îl iubeşti, şi eu cred că asta iubesc să fac, radio – să pun şi să ascult muzică – atunci s-ar putea să fii suficient de credibil pentru nişte oameni care au nevoie de informaţia aceea. În rest vom vedea.

R: Ok. Şi atunci pe când o să începi să scrii?

B: Eh, dacă mă strângi cu uşa, cu siguranţă mă apuc în toamna aceasta.

R: În toamnă?

B: Cu siguranţă mă apuc în toamna aceasta. Oscilam între ideea de a face un blog despre radio şi media sau de a merge pe nişte opinii personale legate de tot felul situaţii economico-sociale şi politice, dar aici e foarte riscant pentru că nu mă pricep chiar la toate şi nu pot să înţeleg viaţa politică şi socială până acolo, încât să devin un reper al opiniilor. Şi nu cred că oamenii au nevoie neapărat de unul care să le spună cum să gândească şi ce să creadă şi că ăla este adevărul suprem. Sunt prea mulţi care îşi iau rolul acesta de dimineaţa până seara la televiziuni, care ”ei ştiu.” Acei analişti care ştiu tot adevărul din lume şi numai ce spun ei este adevărat. Cred că asta, din păcate, a deformat şi deformează foarte mult gândirea individului simplu, al celui care e dotat cu un creier şi care ar trebui să poată analiza pe baza unor informaţii netrunchiate şi nedistorsionate, ce se întâmplă în jurul lui, în viaţa lui, în ţara lui, în oraşul, comuna, satul, cum vrei tu, inclusiv în familia lui. Şi atunci ei n-au nevoie de părerologi. Au mai degrabă nevoie de oameni care să spună lucruri profesionale, profesioniste. Acolo aş putea avea o contribuţie, dar altfel nu, restul nu mă interesează.

R: Ca ultimă întrebare…

B: Deşi… înainte de întrebarea ta, să ştii că majoritatea jurnaliştilor îşi doresc să devină editorialişti.

R: Hopa.

B: Da, să devină un fel de guru al domeniului şi al presei în care ei emit un gând pe hârtie şi toată lumea zice ”wow.”

R: Adică un fel de scrisori deschise, nu?

B: Un fel… nu ştiu. Ia exemplele actuale: Nistorescu, CT Popescu.

R: CTP?

B: CTP, da. Oameni care, ”domnule, când spunem noi, trebuie să se oprească toată lumea în loc.” Nu e aşa. Oamenii nu îşi conduc viaţa după treaba aceea. Ciuvică în televiziune, sunt mulţi care sunt părerologi de profesie, dar nimeni nu ştie ce îi recomandă de fapt.

R: Părerea lor.

B: Ca să ai o părere trebuie să ai timp să acumulezi lucruri. Dacă tu, de dimineţa până seara, stai într-un studio de televiziune, eu nu cred că tu ai văzut ce ştiri sunt afară. Nici nu cred că ai participat la o întâlnire, la o conferinţă de presă, la un eveniment în care tu să fi acumulat informaţiile şi să zici că ai fost acolo și că tu crezi că. Stai toată ziua şi îţi dai cu părerea, părerea, părerea în faţa unor reflectoare… Începi să devii foarte necredibil.

R: Bogdan, ultima întrebare. Mă tot gândesc ce întrebare să îţi pun, în special după ce mi-ai spus că ar trebui să te pui în pielea oamenilor în momentul în care pui întrebări invitaţilor. Să ştii că mi-a plăcut foarte mult interviul acesta, deşi am venit aşa, să discutăm despre podcast, despre chestii tehnice.

B: Da. Despre cum trebuie să sune.

R: Exact. Am zis – ”Bun, hai să vorbim, hai să luăm un podcast”, dar până la urmă, cam acesta vreau să fie Podcastul lui Katai: discuţii şi idei despre ce ştie omul să facă cel mai bine. Mi-am spus că e despre marketing şi viaţă, dar cred că cel de azi intra mai degrabă în partea de… viață.

B: Păi cred că şi viaţa în sine are o componentă mare de marketing, nu?

R: Exact.

B: În permanenţă încerci să te vinzi celorlalţi. La grădiniţă încerci să fii acela care aduce mingea şi toată lumea se joacă cu el, în clasele primare să se uite cea mai drăguţă fată la tine, deci iarăşi vrei să fii un lider. Când ajungi în liceu concurezi cu colegii tăi, să intri primul la facultate, al doilea, al treilea. Mai apoi, să obţii un job. E un fel de concurenţă care se bazează pe marketarea propriei persoane. Încă o dată îţi spun, nu cred că poţi să vinzi ceva sau să marketezi inclusiv propria persoană, fie că vorbim de jurnalism, fie că vorbim de podcast, dacă nu eşti autentic şi dacă nu ai o valoare interioară, proprie, nu ai tu acumulate nişte experienţe pe care să le spui, să le împărtăşeşti celorlalţi. Since.r cred că fără asta nu poate funcţiona niciun fel de marketing personal.

R: Nici nu mai am vreo întrebare.

B: Well done.

R: Până la urmă, tu ai făcut concluzia. Oameni buni, acesta a fost interviul cu Bogdan Roşca. Nu ştiu la ce episod am ajuns. Vom vedea. Să-l urmăriţi pe Bogdan Roşca pe Twitter, pe Facebook, pe Instagram, şi să îl presaţi să dea drumul la bogdanroşca.ro. Vă mulţumesc.

B: Şi eu.