Există două categorii de oameni de marketing: cei analitici și cei creativi. Astăzi voi discuta cu un om de marketing care nu se consideră creativ, pentru că a fost mereu fascinat de partea analitică al marketingului (dap, mai există și oameni din aceștia).

Julian Pădurariu este omul care a ajuns de la prepararea cartofilor prăjiți în unul din primele restaurante McDonald’s din România la director de marketing la Policolor, având o vârstă foarte tânără.

Pe Julian l-am văzut prima oară la o conferința SMS BIZ în Cluj-Napoca. Atunci a povestit oamenilor din sală despre gamification și cum se poate folosi omul de marketing de această strategie pentru a-și creiona următoarele campanii de marketing. Apoi am avut plăcerea să asist la un curs, tot despre gamification, dar unde a intrat mai profund în teorie și discutând practic despre anumite produse, companii și proiecte.

Mai pe scurt spus, Julian este un om de marketing, în adevăratul sens al cuvântului.

Câteva idei pe care le-am scos din podcast și care mi-au plăcut cel mai mult:

Comunicarea, ca o componentă a downstream marketingului, nu are o putere punctuală. Puterea comunicării stă în coerență.

Din păcate sunt prea multe branduri care spun că fac marketing și/sau comunicare, însă nu înțeleg ce înseamnă să fii coerent și constant. Pentru că omul și/sau posibilul client nu să-ți aleagă produsul doar pentru că a văzut un singur ad la TV sau pentru că a citit un singur articol pe un blog.

Marketingul trebuie mutat într-o zonă în care tehnologia să fie un suport

Apropo de chatbots, programmatic advertising sau alte tehnologii care ne bat la ușă. Marketerii curajoși își vor sufleca mâinile și se vor apuca de treabă. Restul vor fi pe străzi împărțind flyere de 30% discount unor indivizi care-și ascund fața în ecranele telefoanelor mobile.

Ca om de marketing, trebuie să anticipezi valul

Apropo de cei care înțeleg care este trendul și care va fi următorul val în marketing. Iată încă un motiv de ce e bine să ieșim din bula noastră (birou, cameră etc) și să mergem la conferințe, seminarii sau pur și simplu să profităm de anumite oportunități care ne spun what’s next.

Ce vei afla în acest podcast cu Julian Pădurariu?

• Care e punctul care unește brandurile Murfatlar, Policolor și Banca Transilvania?
• Părerea lui despre oamenii de marketing needucați
• Ce le lipsește în anul 2017 brandurilor din România?
• Care este cea mai curajoasă mișcare pe care o poate face un om de marketing din România?
• Despre Pony Car Sharing
• Unde ar trebui să stea focusul unui om de marketing
• Diferența între Early Adopters și cei din Mainstream

Nu uita că te poți abona la podcast și pe iTunes.

Audio Transcript

R: Ştiu că mulţi dintre voi cu siguranţă aţi văzut o reclamă cu zânul de la BT. Şi ştiu că mulţi dintre voi, în special cei care sunteţi în Cluj, aţi văzut o maşină mică, un smart pe care scria Pony Share Car. Bun. Am găsit omul care leagă toate lucrurile acestea. Aşa că, m-am întâlnit cu Julian Pădurariu, omul care se caracterizează ca om simplu de marketing. În acest interviu vom afla cum a reușit Julian să ajungă director de marketing la Policolor de la cartofi prăjiţi. Vom vorbi despre unde stă competenţa omului de marketing, despre importanţa timpului într-o campanie de marketing şi, până la urmă, despre importanţa shared economy şi care-i toată treaba asta cu Pony Share Car. Mie-mi place foarte mult interviul acesta. Nu are rost să intrăm în prea multe detalii, aşa că bine ai venit la episodul cu numărul 3.

Când l-am văzut pe Julian că zboară şi că aterizează în Cluj, i-am scris – „Vreau să vorbesc cu tine, vreau să mă văd cu tine”. Şi normal că discuţia noastră a fost pe Instagram, aşa că l-am sunat, ne-am întâlnit şi am discutat. Şi acum, la ora 17:10, în timp ce el e în mijlocul acţiunii, că până la urmă aşa e Julian – un om în mijlocul acţiunii, căci aşa l-am cunoscut prima oară- suntem aici şi discutăm. Nu ştim încă unde o să ajungă discuţia asta. Exact asta vreau să fie şi cu podcastul acesta, nu ştiu unde o să ajungem cu subiectele, aşa că o să vedem. Dar până la urmă, Julian, pentru oamenii aceia care nu te cunosc, sau poate pentru studenţii aceștia care se pun acum să asculte un podcast, sau pentru persoana care a zis că vrea să asculte podcastul nostru şi o să caute Podcastu’ lui Katai şi o să zică „Oare ce a vorbit cu Julian?” şi nu ştie despre tine: cine eşti şi ce faci?

J: Exact. Cine eşti şi ce vrei de la viaţă? Robert, mersi mult că m-ai invitat. Chiar ţi-am zis eu: tu eşti unul din pionierii Instagram-ului românesc şi normal că mi-ai scris pe Instagram. Adică mi s-a părut aşa… Nu prea am avut multe dialoguri pe Instagram, dar iată că orice formă de comunicare se pare că este eficientă, aşa că na, m-ai atins. Mulţumesc că m-ai invitat să povestim. Iar apoi, ca să zic şi despre mine două vorbe… am aşa un pic de schizofrenie probabil, în sensul că mă pot caracteriza mai întâi ca om de marketing. Am avut ocazia să profesez marketing-ul prin papucii, mă rog, prin perspectiva unui director de marketing în diverse companii.

R: De fapt, tu ai fost omul care i-a lansat pe Gogu și Dorel şi, până la urmă, tu l-ai pus şi pe Zânul în Banca Transilvania.

J: Exact.

R: Mie asta mi s-a părut ciudat la tine. Prima oară când te-am văzut a fost la nu ştiu care eveniment Biz. Ai început să vorbeşti despre gamification, chestii din acestea foarte tari. Chiar şi acum, tot timpul când vine vorba de gamification îmi aduc aminte de tine.

J: Asta era acum vreo patru-cinci ani cred. Nu mai ştiu.

R: Hai dă-i pace. Atât de mult?

J: Nu mai ştiu, 2013-2014.

R: Şi după aceea am văzut: Julian Pădurariu lansează Pony Car. După aceea are agenţia. E în Viena. Avea motoretele. Zboară cu avionul.

J: Ca să îmi continui ideea, eu la bază, profesional vorbind, am început ca fiind un om de marketing. Ce vorbeşti tu de Dorel şi de Zânul de la Banca Transilvania sunt nişte proiecte deja… Dacă îţi vine să crezi, Dorel e un personaj în advertising-ul românesc care a fost lansat în anii 2000. Vorbim deci de vreo 17 ani. Experienţa mea ca om de marketing am început-o la Policolor, când am lansat unul din primele brand-uri româneşti de vopsea, respectiv SPOR – ”Vopseşti uşor, vopseşti cu Spor”, când eu eram director de marketing…

R: Cum ai ajuns director de marketing acolo?

J: Acolo, ok, mai dau un pas în spate şi zic că înainte de Policolor lucrasem la MC Donalds, prăjind cartofi, la unul din primele restaurante deschise de firma respectivă în România. Într-o formă sau alta, pentru simplul fapt că aveam paşaport în buzunar şi ştiam şi un pic de engleză, m-au trimis la ceva training-uri pe afară. Am avut ocazia să fiu ”trainuit” de MC Donalds mai întâi prin Polonia, după aceea de vreo două-trei ori pe la Chicago, şi în felul acesta am reuşit cumva, pentru că organizaţia respectivă creştea, am reuşit să cresc şi eu. Mă rog, să urc în rang. De la prăjitor de cartofi, de la cel care munceşte la cea mai joasă poziţie, am trecut prin nişte etape de crew trainer, adică la rândul meu îi învățam pe alţii, apoi am ajuns într-o poziţie de operations, în sensul că mă ocupam de operaţiunile de deschidere a altor restaurante, şi chiar aici în Cluj. Practic, eu am venit în Cluj prima oară prin anii 90 şi un pic, 97 – 98,  când s-au deschis cele două MC Donalds-uri: în Mănăştur şi Mihai Viteazu.

R: Deci tu ai fost băiatul care a tăiat panglica.

J: Eu am fost unul dintre băieţii care au ajutat la deschiderea restaurantelor şi probabil, pe vremea respectivă, nu ştiu exact cine a tăiat panglica, dar eram şi eu pe acolo cu emoţiile respective. Şi am sfârşit în ierarhia asta a corporaţiei MC Donalds pe o poziţie suficient de sus – coordonam la nivel local activităţile de, să spunem aşa, de marketing local pentru fiecare dintre restaurantele deschise. Şi norocul meu a fost că unul dintre colegii mei de atunci a fost angajat de nişte Fonduri de Investiţii care cumpăraseră Policolorul şi el, ştiindu-mă pe mine că eram responsabil de marketing la MC Donalds pe plan local, mi-a spus: „Nu vrei să facem un experiment şi să mă ajuţi să construim ceva la Policolor?” Îţi dai seama că la vremea aceea, relativ copil fiind, nu prea ştiam eu ce Dumnezeu…

R: Câţi ani aveai?

J: Atunci cred că aveam.. nu ştiu dacă aveam 25 de ani. 23… habar n-am.

R: La 25 de ani ai ajuns director la Policolor. Director de marketing. Deci tu nu ai avut cunoştinţe… Ai avut şcoală de marketing?

J: Eu am terminat ASE-ul în Bucureşti. Bine, am făcut management, management industrial. La vremea respectivă nu exista o şcoală de marketing în România, dar pe mine m-a fascinat foarte mult marketing-ul în general. Unul dintre cursurile preferate a fost cel de marketing de acolo. Am mai avut şi noroc ca pe la MC Donalds să pun mâna pe diverse cărţi, în sensul că ei au băgat foarte mult training în oamenii care contau acolo. De fapt, punctul meu tare la momentul acela a fost mai degrabă componenta analitică a marketing-ului, mai mult decât componenta creativă. Eu nu mă consider neapărat un om creativ în zona, cum s-ar numi ea, the downstream marketing, marketing-ul acesta în care implementezi campanii de comunicare, campanii de advertising, ci mai degrabă am fost şi încă mă mai consider un om de strategie de marketing. Adică, mai degrabă de upstream marketing. Şi respectiva persoană, care avea nevoie de un om la Policolor, era în căutarea cuiva cu abilități de analiză în contextul respectiv. Voia să vedem, ce doamne iartă-mă, se poate face cu Policolorul de atunci. Şi tocmai din analiza pe care am făcut-o noi şi din oportunităţile pe care le-am găsit pe piaţă, s-a lansat această vopsea Spor. Pentru că Policolorul era puternic pe vopsele auto, iar noi încă de atunci estimam că industria auto oricum se va duce într-o zonă în care nu se mai repară Dacii acasă. Ştii că pe vremea aceea, Dacia 1300 era maşina poporului, care se repara în faţa blocului.

R: În garaj…

J: În garaj, exact. Probabil că fiecare avem acasă un tată, un bunic, un unchi, un ceva care, într-o formă sau alta, a întors Dacia pe o parte…

R: Taică-miu să ştii că nu. Taică-miu e genul ăla.. el e tâmplar maestru. Dar e genul ăla de om care dacă nu e treaba lui, nu se bagă. El nu, el sună şi vine cineva să facă. Dacă trebuie pusă gresia, sună pe vecinul de la 7.

J: Ei, e perfect ce spui tu acum, practic noi anticipam chestia asta – ca nivel de comportament, că piaţa se va duce într-o zonă de outsourcing, adică tu te duci la service ca să îţi faci maşina, nu o mai repari singur. Şi anticipând acest lucru, ne-am dat seama şi i-am convins pe cei de la Fonduri de Investiţii că piaţa pe care era atunci Policolorul foarte puternic urma să fie într-un declin accentuat şi că zona de vopsele decorative, de vopsele de casă, va fi o piaţă din ce în ce  mai dezvoltată în România. Și am lansat primul brand al Policolorului, altul decât Policolor per se, numit Spor, cum spuneam. Şi asta mi-a dat mie, într-o formă sau alta, poate inconştienţa momentului, poate oportunitatea momentului, mi-a creat o imagine că aş putea scoate companii mari de sub praful acesta al, să zic aşa, al vechiului sistem, al firmelor de stat prăfuite.

După exerciţiul Policolor, a urmat exerciţiul Murfatlar. Că de aceea zic, tu mi-ai spus de campaniile cu Dorel şi de băutura Unirea, dar acestea n-au fost primul hit pentru mine. Într-adevăr, sunt cele mai populare până la momentul acesta poate, dar au venit cumva după Policolor. Şi undeva din 2000 până în 2005 cred, am lucrat pentru Murfatlar, unde am avut ocazia, la fel, să facem foarte multe schimbări radicale. Am fost foarte urâţi la vremea respectivă. Cei care consumau Murfatlar cunoşteau brandul sau, mă rog, cunoşteau vinurile Murfatlar ca fiind nişte vinuri dulci, nişte vinuri cu o anumită personalitate, însă la fel, noi anticipam că consumul de vinuri se va duce foarte mult pe HoReCa, se va duce foarte mult pe zona de vinuri seci, un pic mai elaborate, atât ca etichetă cât şi ca, bineînţeles, conţinut, şi am lansat câteva colecţii de vinuri seci. Chiar sec de Murfatlar care, în sine, are o poveste – De ce sec de Murfatlar? De ce ne-am folosit de bancuri seci? Şi aşa mai departe.

După care a urmat lovitura cu Unirea, cu Gogu şi cu Dorel, și de acolo au venit cei de la Banca Transilvania, care ne-au zis că ar vrea şi ei să facă ceva de genul Gogu şi Dorel. ”Staţi un pic, vedem în contextul vostru cam ce am putea face”, le-am zis noi.

R: Ai clienţi din aceștia sau te-ai întâlnit cu oameni care zic – ”Vreau şi eu exact aşa”?

J: Da, da, da.

R: Ştii că sunt aceștia care văd… habar n-am, de la Apple, ”Think Different”. Toată lumea vrea să gândească diferit şi zic – ”Bă, și eu vreau să fiu diferit. Vreau să faci o campanie diferită.” Dar tu poți să vii cu o chestie super diferită după ce, normal, ai analizat piaţa lor şi toate acestea.

J: Da, da. Sigur. Ceea ce vorbim noi acum… tu gândeşte-te că vorbim de 3 – 4 exemple care se întind pe durata de 15 ani aproape. Sau chiar mai bine.

R: Şi cred că acesta e succesul lor. Pentru că au fost constanţi în ceea ce au făcut şi au comunicat şi au avut un punct central. Zânul… numai de acum doi ani, după ce şi-au făcut rebranding, Zânul s-a maturizat.

J: Strategic vorbind, da. Strategic vorbind, noi ştiam asta şi la toate campaniile pe care le-am coordonat am încercat să păstrăm cumva acest concept al coerenţei. Adică marketing-ul sau comunicarea, de fapt, ca o componentă a downstream marketing-ului… comunicarea în sine n-are o putere punctuală, nu poţi să spui – ”Gata, am comunicat, am făcut un spot şi spotul acesta îmi va genera super multe vânzări.” Puterea comunicării stă în coerenţă mai degrabă.

Cred că Zânul a fost lansat, dacă stau bine şi mă gândesc, în 2006, deci vorbim iarăşi de una din cele mai longevive campanii, respectiv 11 ani deja, poate chiar 12. Şi eu mă bucur foarte mult că există încă acest personaj, pentru că în primele luni, şi vorbesc la propriu luni, se punea problema din partea lor – ”Ok, şi acum ce facem? Ce campanie mai facem?” Nu, acum mai facem în continuare Zânul, care trebuie să devină pentru voi o reprezentare a acestui spirit de susţinători ai antreprenorilor locali. Și acolo, dacă dai un pic filmul înapoi şi te gândeşti ce uneşte Spor cu Murfatlar cu Banca Transilvania, este faptul că ei au simţit, fiecare dintre proiectele acestea au fost un pic înaintea valului şi apoi au mers cu valul. În sensul că Banca Transilvania, în anul de graţie 2006, au înţeles că valul lor e acest spirit antreprenorial. Şi atunci treaba asta era o fracţiune din ceea ce se întâmplă acum cu anterprenorial, iar ei, acaparând cumva acest val, mergând cu el, iată că azi după 10-12 ani sunt undeva sus, iar antreprenoriatul a devenit aproape mainstream şi toată lumea vorbeşte de Start-up Nation, de anteprenoriat într-o formă sau alta, de la chestii super tehnologice până la chestii super basic, cum ar fi o covrigărie în colţul străzii. Curentul în sine, de antreprenoriat, e mult mai puternic şi cred că aici stă competenţa, atât a omului de marketing, indiferent care e el, cât şi a campaniilor care sunt generate – în a înţelege, în a anticipa un pic valul. Şi cum vorbeam şi noi mai devreme de Instagram, care în sine, e tot un val. Dacă îl anticipezi şi dacă eşti pe el, ai şanse foarte mari. Fiind şi coerent, asta ca un alt ingredient, ai şanse mai mari să ”sfârşeşti” într-un mod pozitiv, cu lauri sau, mă rog, să ”sfârşeşti” într-un mod eficient sau încununat de succes.

R: E interesant că aspectul acesta l-am întâlnit şi într-o discuţie cu Alin Vlad, nu ştiu dacă îl ştii. El a fost la Bitdefender pe Social Media, s-a ocupat de Heimdal Security. E din Bucureşti, e un om de marketing, foarte tare tipul. Şi vorbea despre importanţa timpului şi răbdarea în marketing, şi cât de important e ca atunci când faci o campanie, un proiect, orice ar fi, fie că vorbim de marketing, de advertising, care sunt două lucruri total diferite…

J: Complementare, nu diferite.

R: Spunea că, chiar şi astăzi, în Social Media, în ad-uri, oamenii nu mai oferă timp. Şi asta mi se pare într-un fel destul de aiurea: să vezi că oameni de marketing nu mai oferă timp şi nu mai lasă timp campaniilor să fie consumate. Chiar dacă trăim în lumea aceasta în care trebuie să ne grăbim, trebuie să facem, trebuie să dregem, trebuie să faci bani, să bagi bani, să bagi conţinut etc.

J: Bine, trebuie să înţelegem componenta asta – timp. Practic, vorbim despre faptul că orice comunicare are o inerţie în acea comunicare. Știi că atunci când eram mici, trebuia să repetăm poezia de vreo 7 ori ca să o învăţăm. Dacă tu o repeţi o singură dată sau dacă o citeşti o singură dată, atât e. Dar a treia oară după ce o citeşti poate că îţi rămâne în cap, poate nu. În orice caz, tu ai nevoie să o repeţi de atât de multe ori încât să înveţi poezia, dar după aceea nici să nu ai foarte mult ”waste.” Adică să nu mai repeţi a şaptea oară, în sensul că trebuie să o ştii şi mai bine.

Şi atunci, la nivelul acesta al comunicării între branduri şi noi, ca şi consumatori, coerenţa e foarte importantă şi timpul e foarte important pentru că se repetă poezia încă o dată, şi încă o dată. şi încă o dată. Şi atunci, tu trebuie să iei o decizie foarte importantă – ”Ce fac? Schimb campania, schimb personajul, schimb abordarea, schimb personalitatea brandului, dar nu cumva distrug tot ce am construit până acum? Nu cumva arunc la gunoi cele 3-4 repetări?” Şi trebuie să ai un moment de decizie foarte serios, în care să te gândeşti – ”Ce e mai important acum? E mai important să continui? Şi care sunt avantajele? Sau de ce să şterg tot?” Dar atunci, în momentul în care mă apuc de altceva, trebuie să fiu conştient că acel altceva trebuie să ruleze la fel de mult sau să ia suficient de mult timp încât să aibă aceeaşi eficienţă a comunicării.

R: Din ce am mai auzit, directorii de marketing care se duc la o companie sunt directori noi şi merg şi şterg tot ce au făcut cei dinainte. Vin cu altă abordare.

J: Bun, asta e una dintre cele mai mari greşeli pe care le fac oamenii de marketing needucaţi. În sensul că ei vin şi spun – ”Nu, ce a făcut antecedentul meu, cel dinaintea mea, e prost, iar ceea ce fac eu de acum înainte va fi mai bine.” Sugestia mea, mereu, în oricare dintre proiectele pe care am avut ocazia să lucrez, a fost să existe mai degrabă o evoluţie decât o schimbare radicală când vine vorba de comunicare. Sigur că sunt tot felul de discuţii de rebranding, de redesenare de logo sau aşa… dar trebuie să aibă, în esenţă, un motiv foarte clar. Tu trebuie să explici că de azi înainte suntem într-o haină nouă pentru că acea haină nouă presupune… ştiu eu ce. Şi atunci, mai degrabă sunt adeptul coerenţei şi de asta tind să spun că ar fi o greşeală ca om de marketing să te duci la un proiect şi să spui că cel dinaintea ta e prost. Mai degrabă aş spune – ”Ok, de aici înainte aş vrea să evoluăm în direcţia respectivă” şi să fac cumva un racord în ceea ce priveşte acţiunile de comunicare, în ceea ce priveşte personalitatea. Cum să spun, e ca şi cum te întâlneşti cu un om astăzi care e îmbrăcat în adidaşi, cu şapcă pe cap şi în pantaloni scurţi, şi a doua zi dai de el pe stradă în costum. Rişti să nu îl recunoşti. Şi atunci, dacă tu vrei, ca persoană, să îţi schimbi stilul, probabil că o faci, nu ştiu, nu neapărat treptat, dar experimentezi un pic într-o zonă sau alta. Probabil că schimbarea pe care vrei să o faci ar putea să ia timp. Sigur că sunt şi situaţii când trebuie să faci asta brusc, dar atunci când o faci brusc trebuie să fii foarte foarte conştient că tot ce era înainte se va rade, și trebuie să o ţii aşa. Aici iarăşi intervine factorul timp, ca să se acumuleze eficienţa asta.

R: Ai zis un lucru foarte interesant şi tot îmi împărţeam mintea: cu o ureche să fiu atent la ce zici tu şi într-o parte eram concentrat să nu uit ideea respectivă: oameni de marketing needucaţi. Ce înseamnă needucat? Needucat ca şi şcoală? Needucat ca şi experienţă? Pentru că astăzi ne întâlnim cu oameni care au terminat o şcoală, vin şi spun – „Asta am învăţat la facultate”. Uite eu, de exemplu, am încercat să termin masterul de Publicitate din Cluj. Nu l-am terminat pentru că toate materiile sunt varză. Nu sunt adaptate. Doi la mână, fiindcă încă sunt profesori care te învaţă ce se întâmplă în 1900 toamna. Şi atunci vin copiii aceștia de marketing – „Uite, noi am învăţat asta la şcoală, noi am făcut asta la şcoală”. Asta înseamnă needucat prost, părerea mea. În acelaşi timp, există şi needucat în sensul că nu are destul de multă experienţă. Tu ţi-ai… cultivat educația asta, de la cartofii ăia prăjiţi, şi ai început să investeşti, şi ai zis că a început să îţi placă marketing-ul acesta analitic al business-ului. Căci tu, până la urmă, şi asta faci, nu eşti numai om de marketing, tu eşti şi om de business. Ne întoarcem la asta cu educația, pentru că văd în piaţa din România o educare realizată în două poluri opuse, contrastante. Ori are experienţă, munceşte, face, îl vezi că transpiră şi îl vezi că îşi face munca lui, ori nu are deloc, dar pentru că a avut nişte pile, a ajuns sus.

J: Ştii care e chestia? Eu zic că atunci când aducem cuvântul ”educaţie” pe masă, nu neapărat trebuie să ne uităm la sensul în sine, ca la educaţie fie de la şcoală, fie de pe stradă. Cred că stă mai degrabă într-o abilitate de a fi… chiar vorbeai tu de Steve Jobs, Apple, mai devreme. El zicea „Stay humble” sau ceva de genul. Să nu crezi că le ştii pe toate.

R: Exact.

J: Şi dacă cineva îţi spune la şcoală că aşa se făcea la 1900, ok, asculţi, e posibil că aşa se făcea la 1900, dar cu cealaltă parte a minţii tale cred că ar trebui să te uiţi un pic şi în prezent, dacă nu în viitor, şi să înţelegi ce se mai întâmplă în contextul curent. Într-adevăr, am făcut şi eu o şcoală, la fel cum spuneam mai devreme, nici nu exista catedră de marketing, exista o catedră de management industrial unde am avut ocazia să învăţ diagrama fier-carbon, iar profesorii noştri ne băgau aceea pe gât pentru că, în mintea lor, noi ar fi trebuit să avem un limbaj comun cu cel al inginerilor şi ar fi trebuit să ştim nişte caracteristici ale nu ştiu cărei componentă atunci când torni oţelul în forme și tot așa. Adică nişte super aberaţii. Şi atunci, cred că conceptul de educaţie trebuie privit și prin perspectiva şcolii. Cred că şcoala îţi dă o structură oarecare, îţi aruncă nişte pastile pe care tu… sigur că din cele 20 de cursuri pe care le faci la şcoală, probabil că 5 îţi rămân în minte, şi probabil din cele 5 îţi rămâne un profesor care te-a marcat într-o formă sau alta cu materia lui. Tu. pe structura aceea, e clar că trebuie să înţelegi sau să ai cumva o mică clarviziune despre ce trebuie să tai din ea şi ce trebuie să completezi în ea. Cel puţin eu. ca om, sunt super curios. Nu ştiu dacă e de bine sau de rău, dar mereu m-a mânat curiozitatea. În facultate am citit Philip Kotler, cei nu ştiu câţi P, o carte groasă cât două laptopuri din ziua de astăzi, Biblia şi nu mai ştiu ce. Pentru care, sincer, am făcut un mega efort să o citesc, dar am făcut-o din curiozitate.

R: Eu încă n-am citit cartea aceea. Am început să o citesc, dar n-am terminat-o.

J: Pe vremea aceea nu prea se găseau traduceri în română. Am citit-o în engleză, suficient de grea atât limba engleză în sine, ca şi lucrare. Cei 4P şi mai ştiu eu ce, managementul marketing-ului sau cum Dumnezeu se numea?

R: Principiile marketing-ului.

J: Principiile, da, exact aşa. Am citit-o din curiozitate, mi-am dat seama că nu prea rezonam cu ea, nu mi se părea mie chiar lucrarea de căpătâi, aşa cum o numeau unii. Poate că era prea academică pentru nivelul meu, poate că era prea abstractă. Cert e că am avut ocazia să primesc de la un prieten o altă carte care se numea… nici nu mai ştiu cum. Adică ştiu cum, dar să-i zic pe româneşte?

R: Zi pe engleză.

J: Pe engleză, ”Positioning: The battle for your mind”, scrisă chiar de Jack Trout, de care m-ai întrebat mai devreme, şi aceea pentru mine a fost o carte care mi-a marcat cu adevărat cariera de om de marketing strategic. Acolo, practic, am înţeles că lupta în marketing nu se dă pe raft, ci se dă în mintea consumatorului. Şi ca om de marketing trebuie să înţelegi nu cum să îţi faci tu loc pe raft mai mult sau mai puţin, ci cum să intri în preferinţele omului şi cum să te perceapă clientul sau consumatorul ca fiind un brand de… ce-o fi. E foarte important să ai educaţia despre care vorbeam mai devreme și să fie completată, pe de-o parte, de perspectiva şcolii, cât se poate, cât există.

R: Cât se poate, da.

J: Mai dau un sfat aici: când vorbim de şcoală, hai să nu mai gândim la şcoala din Cluj, şcoala din România. Din fericire, din super fericire, Dumnezeule, putem merge la orice şcoală din Europa în momentul de faţă. Sigur că nu o să ne fie uşor, sigur că nu o să fie poate cea mai bună opţiune cu banii, nu o să fim cei mai…, nu o să bem cele mai multe beri în timpul şcolii, dar e foarte foarte important să înţelegi cum se pune problema într-o altă cultură, într-o cultură vest-europeană. Noi suntem aici cumva între est şi vest. Ne place, ne uităm la vestul Europei aşa cu jind şi spunem – „A, ce mişto e în vest”. Pe de altă parte, ne comportăm ca nişte turci pe aici, ne place Istanbul-ul, ne place Haba Haba, ne plac manelele, suntem aşa un pic între. Dar e foarte important pentru un om care vrea să îşi continue cumva educaţia să vadă şi perspectiva şcolilor din vestul Europei sau din vestul lumii. Pentru că au ajuns, n-avem ce face, la un nivel mult mai înalt… Gap-ul acesta dintre educaţie şi viaţa reală e mult compresat. E aproape inexistent. Există programe foarte complexe, legate de business, legate de viaţa de zi cu zi. Eu acum, de când stau în Viena, sunt mult mai aproape de sistemul lor de învăţământ şi îmi dau seama exact ce se întâmplă. Acolo există conceptul vechi de şcoli profesionale, cum erau şi la noi, dar sunt nişte şcoli profesionale super aplicate. Şcoli profesionale concrete, de făcut flyere, şcoli profesionale de frizerie, adică foarte, foarte nişate. Şi îţi dă o mult mai mare componentă practică în toată povestea asta. Acum sigur că dacă vrei să faci o şcoală la un nivel superior acolo, ai alte avantaje. Eşti mai aproape de research, eşti mult mai aproape de trenduri la nivel global.

R: Conceptul de networking e mult mai…

J: Exact, conceptul de networking e cu adevărat puternic. De aceea – când spun educat / needucat, zic că într-o formă sau alta îţi lipsesc nişte componente din toată povestea descrisă mai devreme.

R:  Dacă tot am vorbit acum despre brand-uri şi pentru că îmi place cum pui problema cu brand-urile şi campaniile… te uiţi astăzi, 2017, la brand-urile din România. Ce le lipseşte?

J: Cred că durerea e aceeaşi ca şi în 2007 şi-n 2017. Le lipseşte curajul. Cu cât ajungi mai sus pe o poziţie, cu atât începe să îţi fie mai teamă că îţi pierzi acea poziţie. Pentru că acea poziţie vine cu un pachet: fie salarial, fie de status, fie de diverse forme care îţi dau ţie un confort din care nu prea vrei să ieşi. Şi atunci, dacă tu eşti pus acum director de marketing la compania nu ştiu care, nu vrei să îţi rişti nici poziţia, nu vrei să faci nici nişte chestii foarte curajoase. Iar în momentul prezent, eu cred că cea mai curajoasă mişcare pe care poate să o facă orice om de marketing din România, să nu zic din alte ţări, că deja acolo se face, ar fi să înţeleagă conceptul că brandurile devin din ce în ce mai conversaţionale.

R: Exact.

J:  Tu nu mai ai aceleaşi unelte pe care le aveam noi acum 10-20 de ani, când făceam un spot la televizor, băgam 200.000 euro pe o campanie într-o lună, două. De foarte multă vreme, în lume, comunicarea între brand şi consumator nu mai e unidirecţională. La noi, în România, a rămas aşa unidirecţională, mai facem un şampon, facem o campanie la şampon, şamponul ăla se vinde sau nu se vinde, biscuiţi, o campanie la biscuiţi, şi aşa mai departe. Oamenii de marketing ar trebui să aibă curaj, ar trebui să mute cât se poate de repede conceptul acesta de conversaţie… pentru că noi, ca şi consumatori, ne aşteptăm la mai mult. Şi văd asta prin experimentele pe care le fac cu start-up-urile mele, văd că lumea rezonează mult mai uşor şi mult mai bine la un dialog ca de la persoană la persoană. Consumatorul nu se aşteaptă ca şamponul lui să îi facă nu ştiu ce minuni, dar se aşteaptă la un răspuns aproape instant când are o problemă, când are o sugestie, când are o neplăcere, când are ceva.

Sau mai e o chestie, apropo de marketing. Gândeşte-te că din ce în ce mai mult, comenzile cel puţin, la Amazon sau mai ştiu eu, sunt bazate pe abonament. Tu gândeşte-te că deja, în lume, poţi să ai cele necesare de zi cu zi, de la apă până la şerveţele, până la şampon, că vorbeam de şampon, pe bază de abonament prin sistemele de comenzi automatizate. Şi atunci, decizia ta în zona asta de produse de folosinţă frecventă dispare, pentru că tu în permanenţă ai în casă un şampon şi o sticlă de apă. Şi pe de altă parte, ai din ce în ce mai mult interes în zona de… să zic aşa, de pleasure, adică de a decide la ce film te duci, a decide unde să mergi în vacanţă, ce gadget să îţi cumperi. Şi atunci, zona aceea unde e nevoie de o informare mai intensă, nu doar de o decizie aşa – ce şerveţel îmi cumpăr, acolo brand-urile trebuie să fie din ce în ce mai conversaţionale, din ce în ce mai aproape de tine. Ai o întrebare, îţi răspunde. Ai o neplăcere, îţi consideră sugestia ca fiind o chestie constructivă, şi aşa mai departe.

Curajul din ziua de azi ar trebui să stea în a rula campaniile de marketing sau cum s-or numi ele în ziua de astăzi, într-o zonă în care tehnologia să ofere suport foarte mare. Nu la nivel high tech, ci la nivel aproape insesizabil. Noi, la Pony, acum pregătim un sistem de cumpărat pachete de minute în chat. Adică tu comunici cu Pony pe chat, şi Pony îţi sugerează să cumperi anumite pachete de minute în chat…

R: Chatbots?

J: … pe Facebook, pe WhatsApp, pe Telegram. Şi atunci, tu practic ai acolo o conversaţie. Noi deja folosim Charbots la Customer Support la Pony. Primele, undeva între 7 şi 10 linii de dialog, sunt automatizate complet. Focusul unui om de marketing ar trebui să stea în zona de cum pot să conversez, cum pot să port o conversaţie cu clientul meu în aşa fel încât el să nu simtă că vorbeşte cu ”Pentru limba română apăsaţi 1, pentru limba engleză apăsaţi 2.”

R: Cu un robot.

J: Cu un robot cu adevărat. În plus, să aibă şi o componentă foarte puternică de personalitate. Brand-ul tău cum e? E haios? Îţi spune ”Hello”, îţi spune ”Ceao”? Conversaţia în sine e un mod prin care tu îţi construieşti o relaţie. E clar că nu e suficient să te duci doar într-o zonă a marketing-ului conversaţional sau a comerţului conversaţional. Trebuie să ai în plus şi o uşurinţă din ce în ce mai mare în a accesa acel… ce-o fi el: produs sau serviciu. Şi atunci asta spuneam, că ar trebui deja de multă vreme, de câţiva ani buni, ar trebui ca oamenii de marketing să aibă o componentă foarte puternică de tehnologie, capacitatea de a înţelege tehnologia, de a înţelege cum ar putea să-i ajute tehnologia, dincolo de făcut Ads pe Facebook, Ads pe Google Adwords sau campanii radio, chestii un pic mai elaborate, spoturi TV, etc.

Ar trebui să fie mult mai atenți, și cu ochii, dar și cu urechile, în zona de cum i-ar putea ajuta tehnologia asta pentru a livra o conversaţie mai coerentă şi cu o anumită personalitate. Brandul lor, indiferent care o fi el, să aibă acea personalitate, să aibă un stil care să rezoneze cu stilul consumatorului şi consumatorul să se simtă ataşat de acel brand. La fel, tehnologia cum ar putea să livreze mai rapid şi mai la obiect, pentru a rezolva nevoia de care ziceai tu? Râdeam puţin mai devreme de cei 4P ai lui Kotler, dar ei sunt în vigoare şi acum. Când te gândeşti la conceptul de placement totuși, ca fiind locul de pe raft de acum câţiva ani, deja ești în urmă, deoarece conceptul de placement în ziua de azi include livrări la domiciliu, include livrări cu abonament. Sunt câteva exemple de pionierat împământenite: abonament la lame de ras, abonament la şosete, care by the way, au început să fie înghiţite şi înglobate de companiile mari care au înţeles că trendul e acolo. Deja Gilette, din câte am înţeles, oferă un serviciu similar cu Dollar Shave.

R: Dollar Shave Club.

J: Da, exact. Marketing-ul şi oamenii de marketing trebuie să aibă curajul de a înţelege tehnologia, de a se duce într-o zonă în care tehnologia asta să-i ajute să îşi creeze pentru brandurile lor nişte piloni foarte puternici în relaţia cu consumatorul lor. Nu mai e suficient să faci Ad-uri pe Facebook sau, mă rog, campanii clasice de advertising.

R: De ce nu scrii o carte?

J: Am în plan să scriu o carte – Aventurile lui Pony în Cluj, pentru că sincer, start up-ul acesta Pony…

R: Uite, asta e o chestie faină pe care vreau să o aud.

J: Start up-ul acesta Pony e pentru mine cred că al 10-lea sau al 12-lea start-up. Primele nouă, sau câte Dumnezeu sunt, au fost aproape nişte eşecuri, dar Pony m-a învăţat foarte multe şi e practic un exerciţiu, un experiment în România, atât cu un serviciu nou, cât şi cu tot felul de metodetool de a interacţiona cu consumatorii acestui serviciu. Şi avem atât de multe întâmplări, unele haioase, unele de îţi vine să plângi, încât cred că ar putea ieşi o carte în vreo 2-3 volume, nu doar.. .Un fel de Harry Potter aşa.

R: Pony – un Harry Potter al Clujului.

J: Exact. Sunt foarte multe chestii frumoase, de la cum ne-au contactat foarte mulţi early-adopters, cum au vrut să se implice în dezvoltarea serviciului, cum ne-au dat sfaturi despre cum văd ei aplicaţia sau cum văd ei serviciul ca şi funcţionalităţi. Asta e partea frumoasă. Mai vine şi partea mai puţin frumoasă – tot felul de studenţi care încearcă să îşi facă conturi false sau mai ştiu eu ce, tot aşa, un pic tipic românesc.

R: De aceea eu zic că sunt un sfert maghiar.

J: Mă rog, tipic pentru zona asta a lumii. No offence pentru nimeni, nici pentru unguri, nici pentru români sau bulgari sau oricare or mai fi pe aici. Avem o grămadă de încercări cu buletine false, cu permise făcute în PhotoShop, dar care ne-au învăţat foarte multe pe partea asta operaţională: cum să automatizăm şi cum să facem un management al acestor riscuri. Mai sunt chestii și din partea noastră. La un moment dat a căzut tot sistemul. Făceam nu ştiu ce acum câteva zile, un demo în Bucureşti, la un ansamblu rezidenţial, multă lume, fanfară, televiziuni, nu ştiu ce… a picat sistemul total. Adică total. Deschideai aplicaţia şi dădea eroare. Atât: eroare. Ok.

R: Şi ce ai făcut?

J: Păi ce să fac? Chiar în momentul acela zburam cu nişte prieteni, eram în avion, mi-a dat cineva mesaj că e eroare, am dat şi eu mai departe mesaj la echipa tehnică.

R: N-ai putut să tragi avionul pe dreapta.

J: N-am tras avionul pe dreapta, doar am zis – ”Atenţie, e ceva super în neregulă că e o eroare pe care n-am mai întâlnit-o niciodată.” De fapt, era o chestie foarte simplă. Respectiv, un certificat de securitate expirase. Notificarea venită nu a fost atent citită, o fi intrat în junk. S-a remediat într-un sfert de oră, în 5 minute chiar, dar asta spun – sunt foarte multe chestii care ţin şi de neşansă, de neatenţie, şi  sunt foarte multe lucruri pe care le poţi învăţa atât tu făcând, dar cred că poţi să le dai şi altora, ca să înveţe din ele. Să fie aşa, cum spuneam, aventurile unui ponei în Cluj.

R: Mi s-a părut foarte tare când aţi intrat pe piaţă cu Pony. Până la urmă, v-aţi folosit foarte mult, o să zic cuvântul ”folosit”, dar până la urmă asta facem noi ca oameni de marketing – ne folosim de toate stilurile acestea pe care le avem. Aţi intrat foarte fain în comunitate. Mi-a plăcut foarte mult ce aţi făcut la Cluj Hub,  după aceea aţi făcut parteneriate cu diferite evenimente şi toate acestea. După aceea a venit Uber. Şi pe piaţa din Cluj, mult mai multă lume ştie de Pony decât de Uber. Şi prietenii mei, care nu sunt digital natives, care nu stau pe online şi din acestea, sunt mult mai uşor împrieteniţi cu Pony decât cu Uber. Şi asta mi s-a părut foarte tare.

J: Pot să spun din start că Pony, chiar dacă a fost al zece-lea start-up de care mă ocup, cred că a fost singurul şi primul de fapt, de care m-am ocupat ca la carte. Apropo de carte, mai există o carte, se numeşte ”Crossing the Chasm” – Trecerea visului, pe care orice om de marketing care lansează produse noi în ziua de azi, trebuie să o citească. Acolo este descrisă foarte mult diferenţa majoră dintre comporamentul unor oameni din zona de early adoption şi comportamentul unor oameni din zona de mainstream market. Practic, noi am făcut exact ca la carte. Ne-am concentrat foarte mult pe cei care sunt early adopters, am încercat să ne folosim de puterea lor, să le ascultăm sfaturile, cum spuneam mai devreme.

Aici e o chestie frumoasă. Cele două grupuri ţintă diferă radical unul de celălalt. Dacă tu mă întrebi cum să fac în situaţia asta, cele două soluţii pe care ţi le-aş da sunt radical diferite, dar ele vorbesc tot despre acelaşi serviciu. Şi atunci, dacă tu în early adoption poţi să ieşi pe piaţă cu un produs mai buggy, cu un produs nu 100% perfect, dar care cumva ascultă de ceea ce spun aceşti oameni din early adoption şi nu doar că ascultă, dar şi încorporează în el, în produs, acele sfaturi, devine din ce în ce mai iubit. Noi am făcut în primele luni de dezvoltare iteraţii aproape de cel puţin de două ori pe lună. Iteraţii cu îmbunătăţiri, cu adaptări, cu ajustări, în funcţie de cum ne spuneau şi aceşti early adopters. De obicei, omul când îţi dă un sfat şi vede că tu ai încorporat în produsul tău, devine mult mai ataşat. Creşte cumva ataşamentul foarte mult. Şi Pony a mai făcut o chestie interesantă, ca exerciţiu, şi aici cumva, pentru că suntem oameni de marketing, trebuie să vorbim şi despre asta. Pony a vorbit foarte relaxat cu clienţii săi, cu consumatorii, cu prietenii lui. A vorbit pe limba lor.

R: Am observat că în ultima vreme că sunteţi foarte glumeţi pe Facebook .

J: Nu suntem neapărat glumeţi, suntem poate un pic tăioşi când e cazul, dar asta îi dă lui Pony o personalitate cumva.

R: Asta-i.

J: Şi asta polarizează. Adică asta poate să ducă la formarea unei grupe de utilizatori foarte ataşaţi, dar sigur are şi un downside. Are şi o componentă mai puţin plăcută, aceea că un alt grup de consumatori poate să te urască la propriu.

R: Până la urmă, acela care te urăşte nu o să te folosească tot timpul. Dar cel care te iubeşte, el e evanghelistul tău, care merge şi spune tuturor despre produs.

J: Exact. Şi asta e foarte important: ca oamenii de marketing, cu cât sunt mai mult în zona asta de a lansa produse noi sau servicii noi, trebuie să înţeleagă diferenţa majoră dintre cei din early adoption şi cei din mainstream market. Atunci, primii aproape doi ani i-am consumat doar în a creşte relaţia cu aceşti early adopters.

R: Ultimele cuvinte, ultimele minute, căci eşti o persoană foarte ocupată. Sper că nu ţi-am răpit din timp foarte mult, că am zis 20 de minute, dar văd că deja suntem la 46 de minute.

J: Nu mi-am dat seama când a trecut timpul.

R: E foarte interesant unde am ajuns şi mi-a plăcut mult că am discutat despre Pony. Chiar am vrut să ajung la subiectul acesta. Zi-mi la ce ar trebui oamenii să se aştepte în viitor de la Pony, ce o să se întâmple cu Pony. Asta-i una. Şi a doua chestie e: ce o să faci ca să promovezi episodul acesta podcast, mai mult decât un share pe Facebook?

J: Adică să îţi dau şi ţie un pic de valoare, nu doar un interviu.

R: Nu suntem oameni de marketing?

J: Corect. Foarte bine spus. În primul rând, vorbeam la începutul discuţiei noastre despre încercarea de a vedea valul. De a vedea valul, de a încerca să fii la începutul dezvoltării valului şi apoi să încerci să mergi cu el. Pony e la începutul unui val numit shared economy. Shared economy a fost experimentat de-a lungul timpului, de-a lungul istoriei. Shared economy are multe avantaje, are multe dezavantaje.

R: Explică, pe scurt, shared economy.

J: Folosirea în comun a unor asset-uri. Practic, noi cumpărăm o maşină, căci vorbim de maşini aici, dar maşina aceea stă în faţa blocului probabil mai mult de 3 sferturi din timp. Ea stă, în sine, adică nu produce pentru tine. Întorcându-mă un pic la conceptul pe care l-ai ridicat tu la fileu, numit consumatorii loiali nevoii, nevoia ta e nevoia de mobilitate. Nu ai nevoie de maşină în sine, nu ai nevoie de bicicletă, nu ai nevoie de autobuz. Tu ai nevoie să te mişti. Şi atunci, mişcarea asta, în momentul de faţă, ţi-o rezolvi cumpărând o maşină. Sau ţi-o rezolvi cumpărând un bilet la ştiu eu ce autobuz sau ştiu eu ce tren. Dar cel mai mare share of wallet în povestea asta sau cea mai mare componentă de cheltuială o are asset-ul maşină. Pentru că tu, dacă vrei să fii mobil, îţi cumperi o maşină. Plăteşti pe ea 20.000 de euro. Sau o bormaşină. Tu îţi cumperi în casă o bormaşină, dar tu cu bormaşina aceea dai două găuri, pe a treia o dă tata că are şi el nevoie, dar atât.

R: Şi o uiţi la el.

J: Şi o uiţi la el, exact. Acest concept de shared economy, care nu e nou pe planeta asta şi printre oameni, căci probabil din peşteră ne împărţeam între noi săgeţile sau uneltele. E din ce în ce mai uşor de intrat în piaţa noastră prin tehnologie. Tehnologia îţi dă un oarecare confort că ceea ce foloseşti, ceea ce vrei să foloseşti e la calitatea pe care ţi-o doreşti. La rândul lui, celui căruia o predai mai departe pentru folosire, primeşte acelaşi standard. Nu primeşte bormaşina fără motor şi maşina fără roţi. Şi atunci, conceptul de shared economy ar trebui să ia o mare presiune de pe portofelul nostru, în sensul în care tu nu mai cumperi o maşină cu 20.000 de euro, ci cumperi fracţiuni de consum, fracţiuni de mobilitate.

Eu sunt convins că conceptul de mobilitate se va integra foarte frumos. Deja în vestul Europei, dacă te duci în Berlin, în Viena, sau nu zic mai departe, tu ştii foarte clar dacă vrei să mergi din punctul A în punctul B, care îți sunt opțiunile. Poţi să mergi din A în A1 cu un serviciu de car sharing, poţi să mergi din A1 în A2 cu metroul, poţi să mergi din A2 mai departe spre B cu trenul și așa mai departe. Integrarea aceasta îţi dă ţie şi anticiparea că găseşti ce ai nevoie, găseşti trenul la ora corectă, găseşti maşina în parcare la momentul când ai nevoie de ea, îţi dă ţie un confort de a cumpăra mişcare şi nu a cumpăra vehicul. Valul pe care a venit Pony e acest val al shared economy, al economiei partajate, în sensul în care din ce în ce mai mult oamenii vor cumpăra mobilitate, nu vor cumpăra maşini.

M-ai întrebat cum îl văd eu pe Pony. Pony are o componentă de validare a ideii în Cluj, are o componentă de a simţi un pic la nivel comportamental cum reacţionează oamenii cu aceste bunuri partajate. Consumatorii noştri sunt plasați în intervalul de vârstă 21-26 de ani. E clar că oamenii respectivi, dacă sunt obişnuiţi aşa la începutul vieţii lor de oameni productivi, e clar că undeva în jurul a 40 de ani nu se vor mai gândi neapărat să îşi cumpere maşină, pentru că vor ştii că au mobilitate în oraş, au mobilitate în viaţa lor, există mobilitate. Pe termen mediu ne dorim să intrăm în alte oraşe. Deja de la 1 iulie suntem în Bucureşti operaţionali, avem în intenţie o Timişoară, un Braşov, alte oraşe oarecum similare ca mărime şi ca demografie cu ce avem în Cluj. Și, pe un orizont un pic mai lung de timp, e aproape clar că o dată ce lumea devine educată în zona asta putem intra într-un concept deja numit peer to peer car sharing. Nu are sens să îţi ţii maşina în faţa blocului nefolosită, ci poţi să o oferi mai departe altora care ar vrea şi poţi să câştigi bani de pe urma asta. Ai un Volkswagen de câţiva ani în faţa blocului, poţi să îl oferi spre partajare fie unor prieteni apropiaţi, fie unui grup anumit de consumatori, şi atunci trendul Pony să se ducă într-un trend mult mai general, care să poată fi scalat la nivelul întregii ţări. Adică să poţi să faci peer to peer car sharing şi să ştii că poţi să ai o maşină la îndemână în orice moment în faţa blocului. Ar putea cu adevărat schimba radical comportamentul şi atitudinea faţă de mobilitate.

Cum aş putea promova acest episod? Nu doar pe Facebook?

R: Da.

J: Păi hai să ne gândim cum am putea face asta.

R: Uite, dacă tu o să îmi zici că o să trimiţi link-ul acesta la 3 prieteni care crezi că ar trebui să asculte, eu sunt super mulţumit.

J: O, cu siguranţă. Mă rog, dar chestia asta o rezolvă Facebook-ul, ca idee.

R: Da, dar vezi că omul când dă un share pe Facebook şi din acestea…

J: Pe Linkedin, dă şi pe Linkedin.

R: Mi se pare că atunci când îi scrii tu omului personal – „Uite, m-am gândit la tine. Cred că ar fi bine să citeşti chestia asta, să asculţi, să te uiţi la video-ul acesta”, omul acela cu siguranţă o să o facă. Dacă dai pe Facebook e ca şi cum te pui în mijlocul pieţei şi strigi „Am covrigi! Haideţi să mâncaţi covrigi”. Lumea nu o să mănânce covrigi.

J: Atunci trimit la toată lista mea de email-uri în Mailchimp. Toată lumea o să creadă că e un mail personal, dar de fapt nu e nimic personal.

R: Oameni buni, aceștia sunt doi oameni de marketing care stau de peste 50 de minute şi povestesc şi, cu siguranţă. ne-am mai duce mult mai departe cu discuțiile. Oricum, acesta nu e numai primul şi ultimul episod cu tine. În mod sigur, dacă o să îmi placă experienţa aceasta cu podcastul şi văd că oamenii o să vrea mai mult, o să mai facem. Ne întâlnim poate peste un an-doi, să vedem unde a ajuns Pony.

J: Exact.

R: Poate ne vedem în Viena.

J: Cu plăcere. Da, acolo mi-ar plăcea să te invit pentru că foarte mulţi prieteni de ai mei au şocul acesta al Vienei. Viena e un oraş turistic…

R: Îmi place foarte mult Viena.

J: Şi foarte multă lume merge şi ştie Viena şi cunoaşte Viena prin perspectiva turistului, dar Viena are şi un layer de ”acasă”, care e total diferit de oraşul turistic. E total diferit în materie de locaţii, în materie de activităţi, în materie de ce se poate face în acel oraş, cu ghilimele „ca acasă”. Şi mulţi prieteni de ai mei care vin acolo şi care au experienţa oraşului Viena ca ”acasă”, dacă rămân fascinaţi de perspectiva turistică, de perspectiva ca ”acasă” sunt de 10 ori mai fascinaţi. Şi mi-ar plăcea să avem ocazia să experimentezi oraşul Viena şi prin papucii aceștia, de acasă.

R: Poate mă duci o dată cu avionul până în Viena.

J: Cu drag.

R: Oameni buni, pe Julian Pădurariu îl găsiţi pe internet, pe Facebook, are şi blog – julianpadurariu.ro, îl găsiţi pe Instagram, pe Twitter, peste tot. Julian gândeşte foarte simplu, deci dacă aveţi întrebări, puneţi întrebări simple. Nu îl încurcaţi pe om cu tot felul de întrebări existenţiale, cosmonautice, că dacă îl deranjaţi aşa, o să vă dea delete şi gata.

J: Nu neapărat că dau delete, dar atunci când tu încerci să îţi formulezi întrebarea cât mai punctual posibil, îţi faci în mintea ta foarte multă ordine. Eu am regula celor 5 minute: dacă tu vrei să îmi ceri un sfat, îţi ofer un sfat, dar îţi ofer 5 minute. Dacă tu ştii să iei cât se poate de mult de la 5 minute, e perfect. Dacă nu, înseamnă că ai o problemă. Ai o problemă şi mai gândeşte înainte de a pune întrebarea.

R: Julian, mersi foarte mult.

J: Eu îţi mulţumesc. Vă mulţumesc. La revedere!