Cum ar fi să stai la masă cu un om de PR care are diplomă de inginer horticultor și care a lansat o școală de bune maniere pentru copii?

Magnific. Splendid.

De fapt, ca să-ți fac în ciudă, eu am avut onoarea să stau la masă cu un asemenea om.

S-a întâmplat într-o sâmbătă dimineața, înainte să-și înceapă ziua de lucru când am reușit să o “ademenesc” pe Sonia Nechifor la o cafea și o poveste prietenească despre PR, comunicare, business development și diferență dintre ”Mulțumesc” și ”Îți mulțumesc”.

Nu e genul de interviu pe care să-l vezi la tv sau să-l asculți la un radio, ci mai degrabă e genul de discuție la care să tragi cu urechea într-o cafenea sau la prânz SAU pe podcastul meu:). Ce înseamnă asta? Că sunetul nu e perfect de studio, întrebările nu au background de jurnalist și nu caut să scotocesc subiecte care să-l facă pe intervievat să nu se simtă bine.

Sonia e genul de om de PR care le-a făcut pe toate de când a început să lucreze în domeniu: de la organizare de evenimente si cărat de scaune până la strategii de comunicare – le-a făcut pe toate pentru că a vrut să învețe. Și mai mult de-atât – a vrut să fie în mijlocul actiunii

Mi s-a părut interesată ideea Soniei despre un ce înseamnă un low-profile PR:

Cred că un om de PR trebuie să fie low-profile. Omul de PR e în spatele lucrurilor, nu în fața lor. Și cu cât ai mai mult bun simț, cu atât clientul va sta mai mult timp lângă tine.

Iată câteva frânturi pe care le poți auzi în acest podcast:

• Școala de Bune Maniere a pornit din agenție, după ce primeam CV-uri sau mailuri în care lumea mă tutuia fără să le dau voie și am început să facem școala pentru copii
• Dacă aș fi acum studentă, mi-aș căuta un mentor
• Nu poți să ceri unui om să fie creativ până mâine la 12
• În România ”personal branding” e echivalentul unei vedete sau a unui VIP, ceea ce e total nepotrivit și total greșit
• Experiențele contează foarte mult, pentru că ele sunt baza a tot ceea ce facem
• Înveți din toate greșelile, dacă ești acolo în mijlocul lor și înțelegi că trebuie să înveți

Nu uita că te poți abona la podcast și pe iTunes.

A post shared by Robert Katai (@katairobi) on Oct 11, 2017 at 4:39am PDT

Audio Transcript

R: Salut și bine ați venit la Podcastu’ lui Katai episodul cu numărul trei! Astăzi am un episod super fain pentru voi și e cu o persoană foarte specială pentru mine. Ea se numește Sonia Nechifor. Când vine vorba de PR și despre comunicare și despre omul care face PR, întotdeauna am imaginea Soniei în față. Așa că a trebuit sa vorbesc cu Sonia despre ce înseamna comunicare. Hai sa vedem ce vom afla din episodul acesta.

R: Vom afla momentul în care Sonia și-a dat seama ca vrea să-și pornească o agenție de comunicare și vom afla despre cum își segmentează Sonia clienții. Corect, Sonia are clienți pe care ii segmentează. și dacă are agenție și are și clienți, normal ca are și angajați. Și aici a fost o treaba foarte interesantă. Sonia mi-a zis de ce nu le dă voie fetelor din agenție sa dea mailuri în weekend către clienți. Nu mai are rost să intrăm în discuții, vă aștept, continuați acest podcast și o sa vedeți cine este Sonia Nechifor și ce vrea ea de la viața asta.

R: Suntem aici cu o persoană care pentru mine reprezintă cuvântul PR. Prima oară când am auzit-o la o conferință a vorbit despre lucruri pe care nu le poți citi astăzi într-o carte de PR sau Social Media sau în articole de PR. A vorbit despre bunul simț. Și mi-a plăcut foarte mult. Și când m-am gândit că vreau să vorbesc cu cineva din PR, am sunat-o pe Sonia. A fost ceva foarte simplu:

– Sonia! Când vii la Cluj?

– Săptămâna asta.

– Perfect!

Așa-s oamenii de PR. Ei își fac timpul și tu trebuie să te muți după ei.

– Sonia, spune-ne. Pentru cei care nu te cunosc – ce faci, cu ce te ocupi, cum îți câștigi pâinea?

S:  Sunt Sonia și Nechifor. Am 12 ani de PR la activ și cam cu asta îmi umplu zilele. Atunci când faci ce-ți place, pierzi noțiunea timpului. Asta mi-aduce și pâine pe masă și poșete și pantofi, și-mi ține în viață tot staff-ul cum ar veni.

R:  Deci ai un top trei: pâine, poșetă și pantofi? Cei trei P ai PR-ului?

S: Nu neapărat în această ordine. Planul meu când mi-am făcut firma de PR, n-a fost să câștig bani din asta. Am făcut-o pentru că am simțit că asta mă definește și asta vreau să fac pe termen lung. De meserie sunt inginer, chiar horticultor. N-am făcut în viața mea nici un fel de școală de PR.

R: Ăștia cred că sunt oamenii cei mai interesanți. Care lucrează într-un domeniu fără să fi făcut o școală specială (de-aia zic că sunt cei mai tari, că nici eu n-am făcut marketing).

S:Pe mine mă ajută foarte mult background-ul meu în cercetare. Am lucrat foarte mult ca cercetător. Mi-am făcut un doctorat, un post-doctorat în protecția consumatorului și m-a ajutat foarte mult. Mă ajută în continuare research-ul pe care am învățat să-l fac în toți anii ăștia. Mă ajută acum aplicat pe clienții pe care îi am în portofoliu. Mi-e mult mai simplu să vorbesc pe limba clientului când chiar știu ce vorbesc, indiferent că e domeniu medical sau horticol sau de food sau whateve r.

R:  Și… când a fost momentul ăla în care ți-ai dat seama: Bă, vreau să-mi fac agenție!

S: Am fost mulți ani purtător de cuvânt la Universitatea de Stat din Cluj, mi-am făcut acolo o echipă. Totul a fost în blind timp de câțiva ani pentru că pe vremea aia nu existau departamente de comunicare, departamente de PR. Se întâmpla acum ceva vreme. Mi-am făcut o echipă și după câțiva ani, în care am făcut – de exemplu l-am adus pe Regele Mihai în România după 75 de ani pentru prima data, mi am dat seama că nu mai am ce să fac.

R: Am auzit povestea cu Regele Mihai la conferința Marketing Tribe.

S: Pentru mine a fost altceva. Și în momentul ăla mi-am dat seama că pot să fac orice. A fost momentul în care m-am dus la șeful meu, pe vremea aia rectorul Universității, și i-am spus “Aș vrea să plec.”  și el a zis “Mă întreb de ce nu ai făcut-o mai demult.” Și ca să nu fiu căpitanul care părăsește corabia, am plecat cu toată echipa și mi-am făcut agenție. S-a întâmplat de pe o zi pe alta și primul client a venit cu o zi înainte să deschid agenția.

În momentul în care am anunțat în piață că sunt disponibilă, au venit toate cererile de ofertă de pe piața din Cluj și așa mi-am dat seama care e valoarea mea în piață. M-am și bucurat pentru că eram low profile de foarte mult timp. În continuare sunt low profile dupa cum bine stii. Și cred ca un om de PR trebuie sa fie asta. Ce am învățat în toți anii ăștia, e că un om de PR e în spatele lucrurilor nu în fața lor. Și cu cât ai mai mult bun simț cu atât clientul stă mai mult timp lângă tine. Deci asta-i ce-am învățat în toți anii ăștia.

R: Asta întotdeauna mi-a plăcut la tine. Că ai fost persoana aia behind the scene. Noi ăștia, care suntem cumva în branșa asta de comunicare-marketing, deja ne dăm seama când un om își pune amprenta undeva pe o campanie. Uite aici cu siguranță îi Sonia. Când ați lansat pentru Adi Hădean, hădean.live, mi-a plăcut foarte mult – atunci te-am și sunat și te-am întrebat. Băi, de ce ați făcut chestia asta? Și oarecum ne-am combinat în ideea asta. Am mers pe aceeași teorie. Dar zi-mi puțin. Ai început acum 17 ani. Nu?

S: Aveam douăzeci și ceva de ani când am ieșit din laborator și am organizat primul meu eveniment. Mi-am dat seama că organizarea de evenimente nu e neapărat ceva ce îmi place, dar am făcut-o mulți ani. Am organizat câteva conferințe de câteva mii de persoane și mi-am dat seama ca dacă vreodată în viața mea pot să cer cuiva să facă un eveniment, știu ce să cer. Și așa am făcut toate lucrurile în viață. Adică de la măturat pe jos până la curățat ce vrei tu, până la smuls ceapă sau făcut pâine, am făcut de toate pentru ca am vrut să învăț. și toate lucrurile astea în acest moment mă ajuta.

R: Aici am vrut să ajung. Acum 17 ani, PR-ul avea o anumită formă. Astazi, 2017, cum arată PR-ull. Care-i forma PR-ului în Romania?

S: E mult compromis. E mult compromis el – ca termen. Pentru că oamenii vin din școli în care s-a compromis educația – și vorbesc despre asta de câte ori am ocazia. Mă deranjează foarte mult pentru că noi facem head hunting în fiecare an dintre studenții de top din facultățile de specialitate. Și mi-am dat seama ca nu mai am ce să recrutez. Vin din școli în care încă se predă folosirea PC-ului sau cum să scriem un comunicat de presă în 1990. Hello, lucrurile ușor au evoluat.

R: Știi ca am făcut un master de publicitate și aveam un examen. Și l-am picat pentru ca nu am fost prezent. Dar asta s-a întâmplat anul trecut. Deci poate dacă ascultă cineva de la facultate podcastul ăsta, s-ar putea să nu mă mai primească la facultate. Și stii la ce examen am picat?

Teorii ale comunicării. Și m-am dus la profesor “Da nu va suparăți domn profesor. N-am 17 ani, și am aproape 5-7-10 ani de comunicare”. Că nu luam 8 ore, luam 24 dacă-ți place ceea ce faci. “…și dupaia îi aveți pe ceilalți studenți care-s la început… Nu v-ați dat puțin seama că…?”

S: Că lucrez în viața de zi cu zi cu multe agenții normale… Chiar dacă m-am mutat în București, concurența e puțin alta. N-am înțeles niciodată de ce agențiile nu reușesc să lucreze între ele. Și unul dintre planurile mele secrete e să aduc toate agențiile la aceeași masa sau chiar sa le interconectez pe proiecte. Și cred ca mi-a ieșit cu succes în ultimii 3 ani de când stau în București.

R: Îți place în București?

S: Da, de ce sa nu mi placă? Sunt ardeleancă și în Londra și in New York…

R: Da da’ știi cum zic bucureștenii, că ardelenii sunt înceți.

S: Da, eu mi-am crescut credibilitatea cumva. Și agenția jumătate e în Cluj, jumătate în București în continuare. Să nu pierdem supremația între orașe cum ar veni. Mie mi-a fost de folos faptul că sunt ardeleancă. Și cum ziceam, am multă credibilitate atunci când pitch-uiesc pe cineva, în special pentru că vin de la Cluj, deja am câștigate câteva puncte în fața oricui. Lumea știe că sunt credibilă, că am coloană vertebrală, că cuvântul dat e cuvânt dat.

S: Vorbeai la un moment dat despre studenți. Și voiam să vorbesc cu tine mai în detaliu despre asta. Astăzi in orice domeniu, marketing comunicare, publicitate. Când vrei să lucrezi în domeniul respectiv, nu poți numai să termini facultatea și sa te duci să prezinți CV-ul. Și majoritatea studenților care cred că sunt oarecum angajați, sunt cei care ies din zona asta de confort. Își lansează un blog. Îl vedem pe Cristian Florea. El și-a lansat un blog, deja când a ajuns în București lumea știa deja cine e. Și Chinezu l-a angajat la Kooperativa. Dar asta pentru ca feciorul s-a pus și a scris blogul lui și a făcut ceva diferit. Nu spun ca toată lumea trebuie să și facă un blog, că ești în PR, fie că ești în marketing, dar cred că fie ca vorba de voluntariat sau internship-uri – e important ca lumea să te vadă.

Nu neapărat să te vadă, dar iți faci o experiență. Știi deja ce înseamnă munca într-o agenție, companie când deja ai făcut asta. Și dacă nu te interesează în 2 sau 3 ani să faci asta, înseamnă că nu te va interesa nici ulterior să lucrezi în domeniu.

R: Daca ești student la PR și vrei ca lumea sa te vadă care sunt cele 3 lucruri pe care trebuie să le faci?

S: Mi-aș cauta un mentor. Cred ca e primul lucru pe care l-aș face. Aș scrie cu tot ego-ul de care dau dovadă, mai ales ca generația care vine din urmă are mai mult tupeu decât aveam eu acum 20 de ani. I-aș scrie cuiva, i-as zice “uite imi place foarte mult ce faci. Lasă-mă să stau pe lângă tine să învăț” și cred ca asta e cheia practic.

R: Ai primit așa mailuri?

S: Da, și am în continuare oameni care sunt la mine în mentorat și pe care pur și simplu îi ajut și îi ghidez. Eu am avut foarte mare noroc pentru că atunci când mi-am terminat facultatea, am găsit o profesoară care m-a îndrumat să iau deciziile corecte. Mă rog, m-a lăsat să dețin liberul arbitru. Dar m-a îndrumat cumva pe drumul ăsta. Și e foarte important, pentru că la 19-20 ani nu știi ce vrei să faci în viață. Și atunci poți să găsești pe cineva care să te îndrume cu niște sfaturi. Mai ales că timpul meu e prețios, dar nu atât de prețios încât să nu pot să mă aplec asupra unor oameni și să dau câteva sfaturi.

R: Tu mai apuci să dormi?

S: Da, dorm foarte mult.

R: Ai agenția..

S: Am școala de bune maniere…

R: Zi-mi de școala de bune maniere. Știu că la un moment dat te-am sunat și am zis “Hai mă Sonia, că eu nu știu cum sa fac chestia asta!” și ai zis “Da, ar trebui să înveți și tu puțin lucrurile astea.”

S: Școala de bune maniere a derivat practic din agenție. E un proiect pentru care avem un manager foarte bun, o doamnă pe care o iubesc foarte tare, Alexandra, care se ocupa acum de bunul mers al acestei școli. Am început-o primind zilnic CV-uri în agenție. Și mi am dat seama ca fie le lipsește gramatica, fie sună și nu spun ‘Hello’. “Bună. Sonia, Sunt eu, Mirela.” De multe ori ma inhibă doar apelatul asta. Mi-am dat seama că degeaba o să merg la conferințe și degeaba scriu pe tema asta, dacă nu fac ceva în legătura cu chestia asta. Dacă vreau să educ un om, pun eu mâna și fac asta. Dacă am cunoștințele necesare. Astfel am adunat în jurul meu câteva doamne.

R: Domni n-ai gasit?

S: Domni nu că n-am găsit. Suntem deschiși la colaborări. Și am început sĂ facem asta pentru copii. Acum facem cursuri pentru copii. Acum suntem la București. Am fost la Ploiești, am fost la Cluj. Pe unde ne cheamă oamenii, mergem. Lucrăm cu directorul de protocol al Casei Regale și cu un fost asistent din Casa Regală. Cu oameni care au asta în poșetă cum ar veni.

R: În sânge.

S: Visul meu este să introducem asta ca opțional în viitorul apropiat în curricula învățământului de stat. Îmi place foarte tare proiectul ăsta, pentru că-i iau de mici, și copiii învață să spună te rog frumos, mulțumesc, și asa mai departe, să deschizi ușa, să închizi ușa, lucruri de bun simț. practic regândim bunul simț pe care cred eu, că l-am pierdut. Și la mine într-o agenție de comunicare se simte foarte tare dacă tu nu ai bun simț. Se simte cu clientul, se simte cu furnizorii, se simte cu oricine.

R: Ai spus că într-un fel te deranjează atunci când te sună internii sau cei care-ți trimit CV-uri și-ți spun Sonia. Acum întrebarea este: oare tu te-ai împrietenit pe Facebook cu ei? S-a început o anumită relație? Ce vreau să zic: atunci când pe Facebook ți-ai început o anumită relație, sau oriunde în online, atunci când te sun, parcă am trecut de “Bună…” pentru că am avut deja o anumită conexiune.

S: Ideea e că în relația noastră virtuală nu m-ai întrebat niciodată cum poți să mi te adresezi, sau dacă-mi scrii un mail fără subiect, fără predicat sau fără măcar un “Bună…”… cred că sunt câțiva pași în comunicarea de zi cu zi. E mult mai simplu atunci când cineva îți trimite un mail care se termină cu “Îți mulțumesc!”. De exemplu e o diferență foarte mare între “Mulțumesc,” și “Îți mulțumesc!”.

R: Da, zi-mi. De ce?

S: O văd deja mult mai personal și mai indicat în acțiunea sau cerințele mailului respectiv. În comunicarea respectivă.

Dacă ar trebui să-ți trimit un mail, nu te cunosc, sunt un străin. și vreau să-ți cer ceva, nu neapărat ca și client. Sunt părinte, interesat de școala de bune maniere. Cum ar trebui să fie redactat mailul respectiv?

– Depinde ce-mi ceri. Dar poate să înceapă cu “Bună ziua. Am citit de curând despre inițiativa dumneavoastră…” totul sa fie exprimat în niște termini care pe mine să mă convingă că tu chiar iți dorești asta. Pentru cuvinte frumoase, mulțumesc, te rog frumos și orice vrei tu din zona bunelor maniere, sunt deschisă să fac oricât pro bono.

R: Care sunt cuvintele frumoase?

S: Te rog frumos, mulțumesc și dumneavoastră. Și dacă se poate să nu-mi spui Doamna Sonia. Asta mi se pare… suprem.

R: Despre asta ai vorbit la conferința Marketing Tribe, în Cluj. Despre te rog frumos și mulțumesc. Și poate pentru mulți a părut banal, dar e banal atunci când deja știi de lucrul asta dar nu mai e banal atunci când nu-l folosești.

S: Da exact. Uite o întrebare bună. De ce nu le mai folosesc oamenii? Că nu sunt cuvinte perimate. Ai suficiente litere pe tastatură, toți le avem la fel. De ce nu le mai folosesc oamenii?

R: Timpul.

S: Nu există, nu e așa de comprimat timpul să nu poți să te oprești asupra câtorva litere. Nu? Trebuie să te gândești că asta face diferența. Nu e totuna că trimiți un mail fără subiect, fără predicat, fără bună ziua, fără nimic, sau îl trimiți așa cum se face. Oricum cineva ar trebui să te fi învățat la un moment dat. Și învățăm în clasa întâi. Cum să scriem o scrisoare doamnei educatoare.

R: Dacă-ți scriu. Ce apreciezi mai mult? Un mail, sau un chat pe Facebook?

S: N-am depășit încă condiția asta non-comunicării pe Facebook. Și de cele mai multe ori redirecționez conversația către mail sau telefon.

R: Serios?

S: Da. Mi se pare impropriu, aiurea să abordezi pe cineva așa mai ales atunci când faci un business. Una e LinkedIn și una-i Facebook. Și alta e să încerci să-mi vinzi ceva. Uite, de exemplu, m-a contactat o agenție de travel pentru Adi, într-o vineri seară la 22:20. Pe Facebook. Să-mi spună “Uite, asta e oferta noastră, nu ne am întâlnit, mi ar plăcea sa ne întâlnim” . Și de fiecare dată când mă abordează cineva vinerea, îmi amintesc de Chinezu care nu mai răspunde la telefon niciunei agenții vinerea după ora 17. Nu răspunde, nu scrie niciun mail până lunea dimineața. Și cumva mi-am însușit și eu asta.

R: Cred că și eu fac chestia asta. Bine, Diana – fiind psiholog, într-un fel m-a văzut de multe ori în situația în care veneam seara mai lucram, mai trimitem mailuri și de multe ori am avut un blank. Pur și simplu nu mai puteam să fac nimic. Și atunci a zis “Gata. Azi pana la cat lucrezi?”  “Până la 6 și ceva, 7”. “Ok, dar atunci până la ora aia sa lucrezi.” În weekend încerc să nu mi programez nimic, dar și asa timpul de luni pana vineri e full. Mai ai weekendurile pe care cum le petreci? Le petreci cu cineva care nu neapărat suge de la tine informație și muncă ci vrea pur și simplu să-și petreacă timpul cu tine. Foarte puțini înțeleg că oamenii care lucrează în marketing și comunicare sunt oameni creativi care au nevoie de pauză, de timp și de inspirație.

Break 19.05

R: Voi nu lucrați pe deadline-uri?

S: Normal că lucrăm. Toate agențiile lucrează așa. Asta nu cred că ai cum să scoți în afara legii. Dar mi se pare aiurea să-i ceri unui om să fie creativ până mâine la 12.

R: Și creativitatea aia să aducă și rezultate.

S: Exact.

R: Că așa vin, fac o pagină de Facebook, pun un cartof și toată lumea o să…

S: Nu, nu nu nu.

R: Ca și pagina aia cu Ion Dolănescu.

S: Toată lumea vrea acel ceva ‘nemaivăzut’. Și dacă se poate, până mâine la 12.

R: Și dacă vii cu ceva ce n-ai mai văzut și până mâine la ora 12 – o să zică e prea ieșit din comun! E prea ciudat, prea diferit. Mai lasă-ne puțn cu un picior in cutie.

S: Uite, pentru mine e foarte important să-mi segmentez asa clienții. Nu mă mai implic așa de mult în proiecte pentru că nu mai am timp. Sau nu neapărat din cauza timpului, dar vreau să fac și alte lucruri în viața mea. Dar sunt proiecte speciale asupra cărora mă mai aplec pentru că în continuare cred că sunt cel mai creativ om din agenție. Dar îmi segmentez clienții în aceste două categorii. Cei care nu pot să-și depășească condiția și să iasă din cutie, și cei care mă lasă să-mi fac treaba.

R: Voiam să te întreb. Ce se intampla cu Revista Bulevard?

S: Ne-am gândit anul trecut să o ducem la București. N-a fost o decizie foarte buna, astfel încât în viitorul apropiat cred ca împlinim 5 ani în octombrie.

R: Faceți ceva de 5 ani?

S: Mă gândesc să facem ceva la Cluj.

R: Mă chemați?

S: Da, pentru că ești încă unul dintre oamenii pe care îi urmăresc cu interes. Nici nu mai intru așa de mult la tine pe blog pentru că mă întristează de fiecare dată când îmi dau seama cât content bun și mișto ai și cât trafic ne-mișto se face pe alte platforme.

R: Aici trebuie să te gândești că eu am început să scriu în engleză pentru că ce scriu eu e content educațional. Nu neapărat un content personal. Pentru că studiind așa și discutând cu marketeri din afară, mai ales America, ce au produse foarte foarte mișto, mi-am dat seama de asta. Pe plan național, local, articolele bune sunt articole de social sharing, entertainment, personale. Prea puțin merg articolele evergreen, la care să scrii 2000-3000-5000 de cuvinte la care omul să se întoarcă mereu pentru că a învățat ceva din ele. La noi sunt prea puțini care fac articole de genul acesta. Poate șingurul care face articole de genul acesta e Radu Dumitru. Nwradu. Dar el scrie foarte mult de tech. Când vine vorba de content la noi, în România, se merge foarte mult pe zona asta de “il scriu acum, pentru ca metricii pe care eu îi urmăresc sunt în Social sharing.” și acum m-am mutat pe engleză. Dar o să ai o supriză…

Toată lumea care vrea să vorbească cu Adi, trece prin Sonia. Pentru personal branding-ul tău, nu-i puțin…

S: A fost pur și simplu o coincidență că l-am întâlnit pe Adi. Încă de dinainte am început să-l sfătuiesc și pe el și mi-amintesc și acum primul lucru pe care l-am făcut pentru el a fost să-i șterg un email către The Practice și să-l rescriu. Și așa și-a câștigat așa un prim-proiect. Și a fost omul pe care mi-am exersat foarte mult manierele, diplomația și protocolul. Și asta s-a văzut imediat în cifra de afaceri. Și pentru noi în continuare e hopul principal în agenție. Adică oamenii vin pentru că vor să ajungă ca Hădean, dar niciunul nu e dispus să muncească cât muncește Hădean.

R: Asta mi-a plăcut la el. Nu a ajuns persoana aia care și-a deschis un restaurant, o pizzerie, am blog, am interni, am proiecte și acum eu să stau să verific doar și să fac poze. Nu, el stă și se murdărește pe mână. Asta-mi place la el.

S: Asta-i place să facă. El se trezește ca să facă mâncare și adoarme făcând mâncare. Lui nu i-a plăcut niciodată să facă altceva. Adică nici nu-i place să fie vedetă, nici nu merge la evenimente, nu socializează. E motivul pentru care avem un loc în București pentru evenimente, unde intră doar cine vrea Adi să intre. Pentru că el e semi-autist în continuare și nu poate socializa cu tot felul de oameni. Și la televizor când a fost nu a fost un monument de carismă. L-a ajutat într-adevăr, s-a retras la momentul oportun și de-acolo-ncolo viața a fost asa…

R: Cum a fost chestia asta cu MasterChef? Cum ați luat decizia?

S: Nu a fost o decizie. L-a sunat cineva și l-a  invitat să participe în concurs și eu lucram la ceva. Nu am fost foarte atentă și i-am zis să închidă telefonul că mâine o să fie sunat de la MasterChef și o să fie în juriu. Lucru care s-a și întâmplat. Nu datorită mie, doar că Adi crede în continuare că eu am făcut lucrul acesta să se întâmple.

R: Voi sunteți așa “Datorită lui Sonia, datorită lui Adi…”

S: E mult mai simplu. Asta voiam să spun la început. Când am început să lucrez pentru el, noi ne-am adus toate problemele acasă, moment în care am decis să facem o firmă separată care sa deal-uiască doar cu proiectele lui Adi. El acum are un șef de proiecte, Cristian, care se ocupă de toată agenția lui. Unde eu tot așa, intervin pe partea creativă și dezvolt proiecte. Practic am ajuns să fac business development pentru toate firmele din portofoliul meu. Am crescut câteva și suntem un mic conglomerat. Avem mai multe proiecte și încercăm să ne legăm între ele. Dar pe agenția noastră de comunicare au început să vină multe solicitări pe zona de food. Și atunci e cumva coerent să mă îndrept cumva în direcția aia. Și nu neapărat pentru faptul că mănânc bine acasă, eu chiar mă duc și toți banii pe care îi produc îi stric în restaurante în afara țării. Mă duc și nu contează cât costă mâncarea, eu vreau să știu. Să pot compara.

R: Deci munca ta nu se termină vineri, pentru că tu indirect – lucrezi. Inclusiv atunci când mergi în concediu. Asta e o și o problema de-a mea ca om de marketing. Când ma plimb mereu văd care ce fac, că pe restaurante apar siglele rețelelor sociale, dar poate e sigla veche a Instagram…

S: De multe ori îți vin idei.

R: Exact!

S: Nu zic că munca într-o agenție nu se termină niciodată. Adică e 24/7 – cum promiți clientului. Dar mi se pare total inoportun tu ca și client să ai de mers la o nuntă și să nu știi cu ce să te îmbraci. Dar cum eu sunt foarte aproape sufletului tău mă deranjezi duminica la ora 2. Asta e stilul de abordare pe care nu l mai pot tolera. Cred că nu e potrivit. Iar oamenii mei din agenție nu au voie să dea mailuri către clienți de vineri după-masa până luni dimineața. Pentru că suntem într-o corespondență continuă și asta mă obligă să le citesc, să răspund  și uite-așa în ultimul an am reușit să facem lucrul ăsta. Și până la urmă așa educi și clientul. Să aibă mai mult bun simț față de cel care lucrează pentru el 5 zile pe săptămână.

Atunci când mă trezesc iau telefonul și mi dau seama că …stai puțin, eu nu vreau să iau telefonul.

Știu, da’ nu poți. Dacă tu ca om de comunicare te trezești la 7 și  la 7 și 5 te sună clientul că aflat de o chestie înaintea ta, înseamnă că nu iți faci bine treaba. Și vreau să citesc înainte alertele. Adică am avut situații de criză pe vremea în care eram purtător de cuvânt.  Pe vremea aia nu era Social Media. Trebuia să faci monitorizare în ziare. La ora 8 când am ajuns la birou toată presa era acolo, iar eu nu știam ce s-a întâmplat. De atunci am zis că “this is not happening again”.

Trebuie un om de comunicare să aibă un personal brand?

S: Depinde. Eu cred că defapt te ajută mai mult experiența pe care o acumulezi în timp și nu cred că poți să ai nu știu ce brand la 20 de ani, în comunicare. Dar dacă înveți chestii, te specializezi pe o anumită nișă și așa mai departe, la un moment dat, da, dacă-ți dorești. Doar că în România, personal branding e echivalentul unei vedete sau al unui VIP ceea ce e total nepotrivit și total greșit.

R: Astăzi vedetele de la TV cam au concurență pe online cu influencerii, vlogerii și mi se pare foarte interesant cum s-a dus puțin ideea asta de personal branding pe online și mai puțin pe vedete. Bromania, Mircea Bravo și toți cei care se numesc influenceri. De fapt, nici măcar nu se numesc ei pe ei influenceri, asta e șmecheria. Îi numesc alții! Ei nu și-au pus target, “gata vreau să fiu influencer”. Și mi-a plăcut foarte mult că oamenii ăștia care au ajuns aici sus, ca Adi, au ajuns acolo prin muncă.

S: Da, dar ăstia sunt foarte puțini. Eu zic că sunt un număr limitat și în rest e plin Social Media de wannabees care n-au nici măcar content. Eu nu pot să înțeleg de ce tu ca și client vii la mine și-mi ceri o campanie pe contul de Instagram al uneia care are 40.000 followeri și 3 like-uri la o poză.

R: Și ce le zici?

S: Discuția stă așa: Eu cred că like-urile nu sunt reale, comunitatea ei nu e reală, nu are awareness. Iar clientul stă, dă din cap iar la final spune “Da.. dar totuși are 40.000 followeri.”

R: Atunci ce faci? Dă banii și facem.

S: Sau mai bine nu-mi da banii și du-te la altcineva.

R: Piața e mare.

S: Da, sunt oameni și oameni și într-un fel sau altul tot te întorci.

R: Sonia, 70,80 de ani. Unde te visezi? Lasă-mă să ghicesc. Vrei să scrii o carte!

S: Nu!

R: Pentru că toți ăștia care suntem în domeniu parcă la un moment dat vrem să scriem câte o carte.

S: Cred că am scris destule cărți și articole cât timp am lucrat în cercetare. Chestii care chiar contau pentru cineva într-o comunitate. Acum nu simt nevoia să scriu o carte. Dar mi-ar plăcea să mă plimb. Să fac branding de țară, în Africa pe undeva. Ori în zona asta ori în zona educațională, la nivel de consultant. Dar nu vreau nici să mă duc la televizor, nici să fiu influencer nici vedetă la Hollywood. Vreau să mă plimb, să am experiențe și pot să vorbesc despre ele.

R: Cât de mult contează experiențele?

S: Păi contează foarte mult. Pentru că ele sunt baza la tot ce facem pana la urmă. Degeaba mă duc să fac comunicarea pentru festivalul de food. Dar eu n-am lucrat nicăieri în afară de McDonalds. Comunic ce?  Tu nu știi să compari mere cu pere.

R: Când vrei să înveți și să câștigi experiență, mai greșesti. Cred că asta ai vrut să zici cu experiența cu purtătorul de cuvânt. Asta a fost o greșeală de-a ta, dar ai învățat din ea.

S: Și înveți din toate greșelile. Mă rog, dacă ești în mijlocul lor și înțelegi că chiar trebuie să înveți. Că sunt mulți care greșesc în continuu, dar nu deschid ochii.

R: Sonia ce o să faci mai mult decât un share pe Facebook la episodul ăsta de podcast?

S: Hmm… hai să zicem că o să mă gândesc.

R: Sonia, mersi foarte mult pentru timp, ești foarte tare.