Gătitul ar trebui să fie accesibil pentru toată lumea

Teo’s Kitchen

Teo nu e genul de blogger pe care-l vezi de dimineață până seara în spatele unui ecran, butonând din zori și până-n seară la blog sau răspunzând la comentarii și căutând alte subiecte despre care să scrie. Mai degrabă e genul de creator de conținut care se gândește care va fi următorul pas în toată călătoria asta a ei în viața digitală.

În ziua când ne-am întâlnit să înregistrăm episodul de podcast, a venit cu două plase după ea și cu o poșetă unde-și căra aparatul de filmat, încărcătorul de la telefon și alte lucruri pe care cu siguranță doar ea le știe.

A intrat grăbită în încăpere, a confirmat că vrea o cafea cu mult lapte și m-a întrebat unde poate să-și pună camera să filmeze în timp ce noi povestim.

De fapt, Teo cu siguranță muncește și acum în timp ce tu asculți acest podcast. Pentru că munca a ajutat-o să ajungă unde este azi.

Pentru că munca a ajutat-o să fie Teo de la Teo’s Kitchen.

Contact Teo:

• Website
• Facebook
• Instagram

Să nu uităm un mare MULȚUMESC și băieților de la BigTime – Production care fac să sune bine fiecare episod.

Ascultă podcastul pe:

• Itunes (Apple)
• Stitcher (Android)
• Spotify

Ce subiecte am discutat în acest episod:

• Cum a ajuns Teo să pornească blogul. Și ce a făcut înainte.
• Despre ce alte subiecte mai scrie Teo pe blogul ei, pe lângă cele culinare.
• Despre cum vede Teo viața de pe Facebook și viața în general.
• Care sunt asemănările dintre mine și Teo 🙂
• Care este diferența dintre Teo omul și Teo brandul.
• Rezoluțiile pentru 2018
• Ce muzică ascultă Teo?
• Ce cărți citește Teo.
• Cum ar fi un podcast în domeniul culinar?
• Ce fel de proiecte are împreună cu iubitul ei.
• Ce fel de vloguri mai face Teo pe lângă cel culinar.
• De unde își cumpără Teo ingredientele.
• Sfaturi pentru cei care încă nu s-au apucat de gătit acasă sau pentru cei care își caută scuze să nu gătească acasă.
• 3 rețete de mic dejun pe care să îl mănânci în familie.

Idei și Citate

• Este vorba despre povestea de după.
• Împărtășesc cât trebuie împărtășit.
• Niciodată nu aș putea ataca de dragul de a ataca.
• Suntem supraexpuși.
• Eu am luat partea inspirațională din experiențele de viață.
• Fac o mare diferență între postările de suflet și alt tip de conținut.
• Nu m-am certat cu nimeni pe internet, chiar dacă s-au spus lucruri urâte despre mine.
• Mi se pare că trebuie să gătești de suflet, nu de trend.
• Pe cât putem, să încurajăm producătorii locali.

 

A post shared by Robert Katai (@katairobi) on Mar 6, 2018 at 9:50pm PST

 

Audio Transcript

R: Bună ziua, oameni buni, și bine ați venit la un nou episod al Podcastului lui Katai. Sau ”Bună seara”, depinde când ascultați. Vreau să vă mulțumesc pentru răbdarea pe care o aveți și cu care ne ascultați de fiecare dată. Azi vom vorbi cu o persoană care se prezintă simplu – ”Eu sunt Teo.” Doamnelor și domnilor, în urechile voastre, în acest nou episod al Podcastului, o avem pe Teo de la Teo`s Kitchen .

T: O să-i salut așa cum îi salut eu de obicei – ”Saluuut, și bine ați revenit în Teo`s Kitchen.” Nu suntem în Teo`s Kitchen, dar mă bucur foarte mult să fiu aici. De mult timp tot plănuiesc cu Robi asta, dar greu ne-am pus programele în concordanță.

R: Vreau să vă spun cum a fost, ce-am făcut. I-am scris lui Teo pe Facebook și mi-a răspuns – ”Vai, acum nu pot, săptămâna viitoare”, mai apoi – ”Trebuie să vin din Italia.” Chiar îi ziceam soției mele – ”Eu vreau să discut neapărat cu Teo, nu mă interesează ce face.” Mai ales că… tu ești și din Cluj?

T: Da.

R: Avem, așadar, un podcast de ardeleni. Așa că, dacă vrem, ”putiem vorbi cum vrem noi.”

T: Da` bineînțeles.

R: Poate bucureștenii s-or supăra.

T: Să știi că și atunci când lucram în televiziune, mă străduiam să zic ”Astăzi vom găti împreună”, dar până la urmă tot ieșea un ”No, și dacă vrieți să puneți și niște” în loc de ”dacă mai doriți să adăugați și niște sare, puteți să o faceți.”

R: Asta e fain la noi. Asta e frumusețea ardeleanului, mai ales dacă ești și puțin ungur.

T: Măcar un pic. Eu n-am, dar poate că sunt. N-am, dar sunt de pe vale, de la munte, de acolo de sus.

R: De unde?

T: De la Someș, de sus. Și atunci, accentul e foarte pronunțat, se simte.

R: Teo, pentru cei care nu te cunosc, poate pentru bărbații care ascultă podcastul și care nu fac de mâncare și care nu citesc bloguri culinare, spune-ne câteva cuvinte – cine ești, ce faci, cu ce te ocupi.

T: Sunt Teo, de la Teo`s Kitchen. Teodora, pe numele lung, și sunt blogger culinar de 10 ani, împliniți în septembrie, timp în care nu am făcut altceva decât munca pe blog. În 2006 a început blogul, în 2008 am rămas însărcinată, și după ce am ieșit cu Luca din maternitate, nu am mai revenit la jobul pe care îl aveam. Nu m-am întors la locul de muncă, dar muncesc zi de zi la blog. Cu asta mă ocup, sunt blogger culinar, blogul a crescut foarte mult organic, mai ales în ultimii 5 ani, de la el putere și datorită muncii. Fac rețete, fac rețete video, sunt autor de cărți de bucate, prezentator de televiziune, totul fiind în jurul mâncării și în jurul persoanei sau personalității mele. Așa am construit Teo`s Kitchen.

R: Ai zis că după ce s-a născut Luca nu te-ai mai întors la locul de muncă. Ce făceai înainte de asta?

T: Înainte lucram la o editură, pe partea de creație, a fost primul meu job. Am terminat Facultatea de Psihologie…

R: De la Psihologie la editură, cărți, și acum blogger culinar. Care e legătura?

T: Nicio legătură. Mi-am dat seama în anul 4, când făceam practică la diverse tipuri de structuri, că eu nu voi fi niciodată psiholog pentru că eu nu sunt o persoană empatică, ci simpatică, respectiv iau totul asupra mea. Eu nu empatizez cu tine la modul ”Îmi pare rău că suferi”, ci ”Îmi pare atât de rău că suferi, încât sufăr și eu” și merg acasă și mă gândesc cum suferi tu, cum să ajut, și mă macin, și mi-am dat seama că nu e de mine.

R: Asta ar fi o chestie bună pentru un psiholog, dar cred că până la un anumit nivel.

T: Exact, în limita în care nu ajungi tu, psihologul, la psihiatru. Și mi-am dat seama că trebuie să mă orientez spre altceva, așa că masterul l-am făcut pe HR, am zis că vom merge pe partea de recrutare, resurse umane, și n-a fost să fie nici asta. Blogul a început pur și simplu ca o pasiune și ca un loc în online unde-i pot arăta mamei mele rețetele. Mama locuia în America atunci, iar când a plecat ea nu găteam nimic, nici măcar un ou în tigaie, așa că puneam pozele pe acest blog, care era pe un domeniu gratuit – Blogspot, iar mama intra și se uita. Asta se întâmpla în septembrie, iar în decembrie am ajuns la 6000 – 7000 de vizitatori unici pe zi, care e un număr foarte mare, iar eu nici nu știam ce înseamnă ”vizitatori unici”.

R: Eu nici azi nu am atâția. Niciodată n-am avut. Nici nu știu cum arată 6000 – 7000 unici.

T: Așa s-a întâmplat și mi-am dat seama că asta mă prinde cel mai bine. Și până la urmă, tot meseria mi-o fac, tot ajut oamenii, fie că o fac prin rețete, prin sfaturi sau o vorbă bună. Asta e diferit la Teo`s Kitchen față de celelalte bloguri. Nu e vorba de rețetă, pentru că rețeta e doar 20% dintr-o postare. E vorba de fapt despre povestea de după. Teo`s Kitchen e un blog foarte personal, poate mult prea personal pentru un blog de gătit. Dar asta este și a făcut diferența, faptul că le-am povestit oamenilor foarte mult. Eu am dus sarcina pe blog, m-am căsătorit pe blog, am divorțat pe blog, toate lucrurile acestea au fost publice. Tot ce s-a întâmplat, am povestit.

R: În același timp, cred că tu știi foarte bine să îți delimitezi viața publică de cea personală.

T: Da, împărtășesc fix cât trebuie împărtășit.

R: Exact. Îi admir pe oamenii care reușesc să facă asta. Cosmin Tudoran a spus în podcastul cu el că a fost întrebat despre viața privată și a răspuns – ”Vă zic. E privată.” Ce anume ți-a dat libertatea să începi să vorbești despre niște subiecte cum sunt sarcina, căsătoria, divorțul, despre trăirile tale, despre rezoluțiile tale? Nu ți-e frică de faptul că oamenii vor citi și vor folosi asta împotriva ta?

T: Nu, nu mi-a fost frică. Pentru că oamenii care fac asta sunt mai puțin decât cei pe care îi ajuți, unu la mână. Doi la mână, eu am povestit cum este să treci printr-un divorț, nu am dat niciodată detalii personale, nu am mers mai departe de a le spune – ”Da, poți să-ți dorești foarte mult într-o căsnicie, poți să faci orice și poate să sfârșească prost. Dar eu, din proprie experiență, vă pot spune că vă veți ridica în picioare. Dacă nu mâine, atunci poimâine sau în altă zi.” Toate au fost la nivelul general și le-am împărtășit din viața mea exact atât cât a trebuit. Pentru mine, faptul că oamenii îmi scriu acum – ”Teo, și eu am trecut printr-un divorț și faptul că tu ai reușit cu un copil, ai ținut și business-ul în picioare, m-a ajutat”, mă motivează și de asta am ales să împărtășesc o parte din viața mea.

Chiar nu o împărtășesc, pentru că lucrurile la care visez sunt tot private. De exemplu, am scris acum articolul cu rezoluțiile pe anul 2018, dar e ceva la modul – ”Eu îmi doresc un copil și vreau să credeți și voi că dragostea există la orice vârstă, vreau să nu vă pierdeți speranța.” Așa cred eu că ajut oamenii. Și nu am primit niciun fel de feedback negativ. Și acesta e un lucru care pe mine mă bucură și mă diferențiază de alți bloggeri, nu doar culinari, ci de tot felul. Am avut feedback negativ foarte puțin în 10 ani, numărabil pe degetele de la o mână. Cred că majoritatea oamenilor, în fața sincerității, nu aruncă cu roșii. Ci fac mai degrabă cum zice mama – ”Dacă nu ai nimic frumos de spus, mai bine taci.” Și eu, dacă văd un om foarte onest, nu pot să dau în el. Dacă nu sunt de acord cu el, prefer să o țin pentru mine sau să îi spun într-un mod foarte elegant, dar niciodată nu aș putea ataca doar de dragul de a face-o.

R: Uite că psihologia te-a ajutat până la urmă.

T: Foarte mult.

R: Chiar dacă nu ai vrut să fii psiholog, prin acest blog ai reușit să creezi o platformă prin care îi ajuți pe oameni nu preluând povara, povestea lor grea, ci din contra, oferindu-le povestea ta și ce pot învăța din ea. Nu te-am întrebat, dar cu siguranță sunt oameni care îți trimit mail-uri private și discutați lucruri pornind de la ce spui pe blog. Ai fi crezut vreodată că vei ajunge aici cu blog-ul tău culinar, făcut pentru a-i trimite mamei tale poze? Astăzi, blogul tău este locul unde oamenii vin pentru poveste, vin să vadă că – ”Teo e bine, e machiată, e super, viața e frumoasă, dar și ea are probleme, și ea suferă, și ea se luptă.” Pe mine asta mă frustrează, că Internetul prezintă o lume perfectă. Și când vrem să spunem ceva real, nu prea suntem lăsați. De ce? Dacă am victoriile mele, de ce să nu le împărtășesc? Dacă am eșecuri, de ce să nu fac la fel? De ce oamenilor le este frică să împărtășească povestea lor, cu limite?

T: Pentru că, unu la mână, suntem supraexpuși. Oriunde te uiți, pe orice post de televiziune dai, auzi povestea unuia care a divorțat și este un mare scandal. Ajungem să fim scârbiți de supraexpunere, sunt niște detalii din viața unui om pe care nu vreau să le știu și sunt sigură că nici mama lui nu este mândră să vadă aceste detalii. Se merge prea departe. Mie nu mi-a fost teamă pentru că nu am intrat în astfel de amănunte. Doi la mână, eu am scris un Note pe Facebook, care a ajuns viral și a fost preluat inclusiv de Adevărul și diverse publicații. ”Îți mulțumesc Facebook pentru nimic” se numește și e vorba tocmai despre asta. A pornit de la o discuție cu prietena mea, Raluca Anton, care este unul dintre psihologii de temelie din Cluj și nu numai, și care mi-a spus – ”Ți-am dat un like pe Facebook” și i-am zis că e destul de rău. Ea m-a întrebat – ”Păi cum, am dat like la o minciună? I-am zis – ”Da, și dai în fiecare zi like-uri la foarte multe minciuni.” Așa am ajuns la acel articol. Toate cuplurile sunt frumoase pe Facebook, toate rețetele sunt deosebite. Nu, nu este așa. E cum spui tu.

Da, acum sunt machiată și drăguță, dar la fel de bine îți pot spune că sâmbătă seara am plâns ceva timp fără vreun motiv anume, pentru că simt eu că viața mea s-a schimbat prea mult în ultima vreme și mi-e greu și nu știu de unde să o apuc.

R: De asta ai plâns?

T: Da, pentru că sunt un om normal, care plânge.

R: Te-ai gândit că – ”Trăiesc acum un moment în care nu știu de unde să apuc viața?”

T: Da. Ai zice că nu se poate, nu? Teo postează de 5 ori pe zi pe Facebook, rețetele sunt on spot, îți răspunde la comentarii, are un copil frumos, se mărită, toți ne dorim viața ei. Nu e așa și nu înțeleg de ce ar trebui să o prezint așa, dacă nu e. Teo este un om, Teo stă în comuna Florești, nu stă într-un apartament de lux, și stă acolo pentru că-i place. Teo iese în cizme de cauciuc la magazin, nu este nicio problemă, Teo plânge, lui Teo nu-i ies prăjiturile câteodată, Teo a trecut printr-un divorț, Teo a trecut după divorț printr-o relație de 4 ani care a eșuat lamentabil. În ochii lumii pot suna ca o distrusă, dar eu am luat partea care i-a inspirat din asta – ”Uite că, după toate lucrurile acestea, Teo și-a găsit iubirea vieții ei. Și vi se poate întâmpla la 33 de ani, la 40.”

Teo a reușit să facă niște lucruri, cu ajutor. Recunosc ajutorul pe care îl primesc de la părinți, vorbesc foarte mult despre relația mea cu părinții și cu bunici. Tocmai pentru a-i inspira pe toți care zic că o sună pe bunica, dar nu o mai sună niciodată. Nu, sun-o astăzi, că poate mâine, buni nu mai e. Le-am explicat durerea prin care am trecut eu având două pierderi, tata și bunicul. Tata a murit când eram foarte mică, aveam 8 ani, m-a crescut bunicul și a murit și el. E la fel ca atunci când îți moare tatăl de două ori.

Vorbeam cu un profesor de la mine de la facultate și m-a întrebat – ”Știi de ce ești tu un psiholog foarte bun, știi de ce ai atât de mulți prieteni, de ce oamenii ți se confesează?” Pentru că de-a lungul vieții, din păcate pentru tine, ai trecut printr-un areal de suferințe care se întâmplă foarte rar unui om, toate într-o viață. Tu știi cum este, pentru că mama ta a trăit această experiență și tu ai fost foarte aproape de ea, să fii văduvă. Tu știi cum este să ai un părinte bolnav, tu știi cum este să fii orfană de foarte mică, tu știi cum e să fii orfană de foarte mare, tu știi cum e să te măriți foarte repede și de ce ai făcut-o, tu știi cum e să divorțezi, cum e să faci un copil tânără, tu știi cum e să-ți dorești un copil după o vârstă și să nu prea iasă. Așa a fost viața, nu mi-am dorit-o eu, s-a întâmplat, dar având aceste experiențe, mi se pare normal să le împărtășesc cu ceilalți, fără teama de a fi judecată, în speranța că voi ajuta.

R: Acum, când vorbeai și spuneai asta, mi-am amintit unul din principiile după care mă ghidez eu în viață. Cartea pe care o folosesc eu pentru principiile mele e Biblia, și acolo este notat în felul următor – ”Dumnezeu ia lucrurile mici și slabe ca să le facă de râs pe cele mari.” Tu, prin forțe, prin muncă, transpirație, frustrări și suferință ai reușit să creezi un loc în care oamenii pot veni pentru a învăța ceva, dar și unde ei găsesc o persoană normală. Oamenii caută persoane normale. Din acest motiv și brandurile, vedetele, se întorc acum la normalitate – ”Hai să ne normalizăm, hai să arătăm viața noastră exact așa cum e. Dacă am avut o suferință și am pierdut un copil, să spun oamenilor ce s-a întâmplat și cum am trecut peste.”

E normal să mergi la psiholog și să vorbești cu el. Nu ești nebun dacă mergi la psiholog, ba din contra, ești un om normal. Dacă vrei să te apuci de balet, apucă-te. Dacă ai suferit un accident pentru că ai fost destul de ”deștept” și nu ți-ai pus centura de siguranță, fii destul de deschis să le spui și celorlalți ce ai făcut. Astăzi, există personalități media care se folosesc de online pentru a-și prezenta viața, dar mulți încă trec prin faza în care cred că trebuie să arate doar viața perfectă. Eu, totuși, văd în ei lupta internă cu ”Așa sunt eu”.

T: Acesta e unul din motivele pentru care pe mine m-au ales branduri foarte mari să colaborez cu ei. Nu traficul pe blog, nu like-urile de pe Facebook. Toți au spus că m-au ales pentru poveste și pentru că sunt autentică. Ei vor un om. Omul adevărat. ”Noi o vrem pe Teo, așa cum e Teo. Noi am înțeles că așa ești tu.” La toate întâlnirile la care am fost, indiferent de unde eram, eu nu am mers și am stat dreaptă, am vorbit cu ei cum vorbesc acum cu tine – ”Asta sunt eu, cred că putem face așa, acesta e accentul meu, așa vorbesc, așa o să vorbesc și în rețete, e bine?” E perfect. Pentru că asta vor oamenii, să vadă oameni. Dacă vrei să vezi plastic, plastic este peste tot, dar de la o vreme te saturi.

Un alt lucru pe care l-ai spus, l-am reținut și chiar diseară voi filma un video despre asta este legat de…

R: Diseară înseamnă… suntem în 20 februarie, episodul va fi publicat mai târziu, deci oameni buni, mergeți pe Facebook-ul lui Teo să vedeți video-ul.

T: Voi filma un video despre mersul la psiholog și cât de important e să faci asta. Și cum mersul la psiholog te scutește de nebunia aceea pe care o percep oamenii. Nu ești nebun dacă mergi la psiholog, dar ai toate șansele să fii nebun dacă nu mergi la psiholog. Psihologul meu, care e unul dintre cele mai minunate suflete, ea zice așa – ”Mai bine râzi la psiholog, decât să plângi la psihiatru.” Și așa e. Vreau să încurajez oamenii să meargă la psiholog, să facă toate lucrurile pe care vor să le facă. Dacă eu aș fi făcut ce mi s-a spus, nu aș fi avut niciodată experiența aceasta de viață. Mama nu a vrut să dau la facultatea asta, de exemplu. Mi-a spus că nu voi intra niciodată pentru că se intră cu note mari, voia să fac altceva. Inițial am vrut actorie, nu m-a lăsat nici acolo. Economiștii duc o viață bună, nu actorii…

R: Teo, nu pot să cred cât de mult ne asemănăm. Serios…

T: Și nu am făcut nimic din ce mi s-a spus să fac în viață.

R: Fii atentă. Tu ai un psiholog, și eu am un psiholog. Și psihologul meu îmi e foarte drag, mai ales că e și soția mea. Doi la mână, și eu am vrut să dau la actorie, dar mama mi-a spus că – ”Vei muri de foame, dă la Economie.” Am dat la Economie, după am mers și la Actorie. În același timp, și eu îmi prezint anumite momente din viață, cum e și podcastul, dar în același timp, viața mea privată e viața mea privată. E foarte interesant cum din discuțiile și din poveștile acestea, îți dai seama cât de mult te asemeni cu cel cu care vorbești. Cu siguranță, oamenii care ascultă acum podcastul, măcar 50% se aseamănă cu noi.

T: Sunt lucruri despre care nu se vorbește, dar să-ți dau un exemplu de cum se găsesc oamenii. Pe vremea când eram la televiziune aveam un barter cu un salon, unde mergeam noi și ne făceam unghiile și părul. Mergeam în grup organizat, mai multe colege odată, toate în aceeași cameră, discuțiile erau de o anumită natură. Nu a putut să iasă Teo-omul, pentru că nu era momentul, eram un grup de oameni. Între timp, mergând singură, fetele de la salon au devenit cele mai bune prietene ale mele. De ce? Pentru că am putut să fiu eu și chiar dacă noi ne știam de ani buni tot mergând acolo, în momentul în care tu intri într-o discuție ”heart-to-heart”, lucrurile se schimbă. Și ne-am dat seama câte aveam în comun și ele îmi spuneam – ”Parcă nu ești aceeași Teo.” Sunt aceeași Teo, dar atunci nu mă puteam manifesta, când toată lumea vorbea despre lucruri pe care le vorbesc femeile la salon. Nu puteam să discutăm despre Dumnezeu, despre copii, despre lucruri care pe noi ne apropie. Așa îți faci prietenii, așa descoperi oameni, vorbind chestii care nu țin de câte like-uri ai pe Facebook, ce campanii ai mai avut, cu cine vei mai colabora.

R: Mi-ai spus despre Teo-omul. Există și Teo-brandul?

T: Se confundă foarte tare, dar Teo-brandul există în ceea ce privește profesionalismul. Așa am ajuns până aici, pentru că sunt un om pentru care munca este foarte importantă. Eu fac o foarte mare diferență între o postare de suflet, o rețetă pe care eu o pun de drag, pentru că am gătit-o pentru familia mea duminica, de exemplu, și alt conținut, pentru brand. Teo-brandul colaborează cu branduri. Și Teo-omul este o parte, bineînțeles, dar din punct de vedere al profesionalismului, sunt două lucruri diferite. Îți dau un exemplu: Teo-omul, deși în viața de zi cu zi e destul de vulcanică și se aprinde ușor, Teo-brandul nu s-a certat cu nimeni pe Internet până în ziua de azi, indiferent ce lucruri urâte s-au spus despre mine pentru că este Teo-brandul, care nu-și poate permite să facă așa ceva.

R: De unde ai învățat asta?

T: De nicăieri. Știi cum se spune despre Mowgli, că era inteligent nativ? Nu am învățat de nicăieri. Când am rămas singură cu blog-ul, în 2012, eu îl aveam și pe Luca, care avea 3 ani jumătate, începusem și munca în televiziune, și să fi vrut să stau nopțile să citesc despre marketing, online și SEO, n-aș fi avut timp. Pentru că nu aveam timp, munceam în două locuri, dar mi-a venit cumva natural. Nu mi-a spus nimeni lucrurile acestea, e inteligența nativă, pe care ți-o dă cine ți-o dă și tot el te îndrumă să faci sau să nu faci niște lucruri. Eu sunt sigură de treaba asta. Sunt Săgetător, sunt foarte vulcanică, când mă enervez cobor tot pe tine, dar chestiunile acestea s-au oprit în online. La fel nu m-a învățat nimeni cum să promovez blog-ul, nu m-a învățat nimeni să optimizez SEO în text, dar rețetele mele sunt listate pe Google în prima pagină, pentru că îmi vine natural să le fac și așa cred eu că trebuie făcute. S-a dovedit să fie ok, nu știu.

R: În articolul tău cu rezoluții pentru 2018 a fost prima dată când am descoperit-o pe Teo-omul. Ai punctat niște lucruri despre care tot mai multă lume vorbește: despre timp, despre a spune ”nu”, și chiar ți-ai luat libertatea de a vorbi despre Dumnezeu. Vreau să vorbim despre ce ai spus de timp. În prima parte ai spus că vrei mai mult timp, iar apoi că vrei să faci mai multe rețete, ceea ce înseamnă automat mai multă muncă și am simțit că te-ai contrazis un pic. Pentru că mă îndoiesc că suni o asistentă și îi spui să curețe cartofii…

T: Aș vrea să am o asistentă care să curețe cartofii și eu merg să pun două felii de castraveți pe ochi.

R: Exact. Au mai rămas castraveți? Vă rog, îi pun pe ochi. Cred că munca de blogger culinar e un lucru foarte greu.

T: Este.

R: Nu știu câte ore lucrezi pentru un preparat, dar îmi imaginez că trebuie să cumperi, să pregătești, să faci și poze…

T: Eu le pozez, el le aranjez, eu editez pozele, eu montez rețetele video. Acum, în ultimele două luni am ajutor, în sfârșit. Am ajutorul iubitului meu și mi-a preluat foarte mult din desaga din spate. ”- Ce ai în spate?” ”- O cocoașă.” ”- Dă-o jos și dă-mi-o mie.” și a luat-o el. Da, implică foarte mult timp. Dar referitor la ce spuneai tu, eu vreau mai mult timp pentru mine, pentru familia mea, pentru Dumnezeu, pentru spiritualitate, vreau să citesc și da, vreau să fac mai multe rețete. Dar știi care e diferența? Anul trecut a fost un an foarte plin din punct de vedere profesional pentru că nu am știut să spun ”nu”. A fost plin de colaborări. Eu nu am mai avut timp pentru rețetele mele, cele de care îți spuneam. Eu vreau să testez rețete, dar care sunt ale mele. Vreau să fac un cozonac pentru că-mi place mie.

R: Ce cozonac vrei să faci?

T: Acum vreau să fac unul din fâșii, dar nu am apucat să testez cozonacul din fâșii pentru că am avut de lucru. Timpul pe care eu îl acord colaborărilor și rețetelor branduite este o parte, iar în momentul în care nu există niciun fel de constrângere, nu trebuie să apară produsul în poză, nu trebuie să mă strădui să fie totul excepțional…

R: Să trimiți la client, clientul să dea ok-ul ca să poți posta.

T: Exact, acelea sunt rețetele mele, pe care vreau să le testez. Să-mi dau muzica tare, să cânte muzica care îmi place mie.

R: Ce muzică asculți când gătești?

T: Un areal de diverse.

R: Zi-mi 3 piese.

T: Primele 3 care îmi vin în minte, pe care le-am ascultat chiar astăzi.

R: Dacă intri acum în playlist pe telefon, hai să vedem ce piese ai ascultat. Dar te rog să le zici, să nu-ți fie rușine.

T: Nu mi-e rușine, ți le spun pe primele 3. Intru, le pun în ordine. Don Baxter, Danny Ocean și Marco Mengioni, pentru că am venit din Italia și am rămas cu ea în minte. Ascult diverse tipuri. Și un pic mai jos era ”Glorie mielului”, piesa nr. 4. Fiecare melodie îmi dă o stare de spirit. Asta înseamnă pentru mine ”timpul meu.” Aici intră și testatul de rețete, pentru că partea aia nu o percep ca job, nu intră la partea de blogger culinar. Când mie îmi merge muzica pe fundal și eu nu fac poze, numai testez și le fac eu cum vreau, aia nu are nicio legătură cu munca. Munca este atunci când scoatem toate bolurile roșii, pun ouăle în suport și așa mai departe. Aia e muncă. În cealaltă situație îi zic lui Luca – ”Hai bate tu ouăle că eu dansez pe partea asta.”

E o foarte mare diferență de cum percep eu timpul. Deși e petrecut tot în bucătărie, se fac tot rețete, și uneori fac și poze în timpul lor și o postez, eu nu o percep ca muncă. Aia e ceva fun, timpul nostru împreună ca familie, râdem, glumim, nu este muncă. Munca e – astăzi avem de făcut 4 rețete, avem de postat săptămâna asta așa, așa și așa, te duci cu lista, nu te abați de la ea. Asta e diferența între ”Vreau timp pentru mine” și ”Vreau să testez multe rețete.”

R: Și cum te-ai gândit să faci asta?

T: Spunând ”nu”.

R: Și ajungem la punctul nr. 2.

T: Cred că eram în liceu când era campania aceea cu 3 SUD-EST sau Animal X, cu ”Spune nu, spune nu… la droguri!”

R: Țin minte. Era campanie cu 3SE, Animal X și Cristiana Răduță și acum țin minte că au venit în Oradea, au avut concert și aveau trening-urile lor din… staniol și cu frezele acelea ale lor. A fost o campanie mare, dacă ne amintim noi, cei în vârstă.

T: Noi, bătrânii.

R: Nu suntem bătrâni.

T: Eu vreau să fiu mămică, și acesta era un punct din rezoluție, deci nu pot să fiu bătrână. Legat de a spune ”nu”, cred că aici se vor regăsi din nou foarte mulți oameni, inclusiv mama, dar și cei care nu au copii. Atunci când ai foarte mult de muncă, peste puterile tale, și te gândești – ”Vreau doar să se oprească, să nu mai fie atât de mult, căci nu mai pot fizic”,  imediat vine celălalt gând – ”Da, dar în loc să-i mulțumești lui bunul Dumnezeu că este de muncă, tu te plângi?” Și mai apare un proiect, tu îți spui ție că nu mai poți fizic, ziua are 24 de ore, dar vine vocea cealaltă – ”Da, dar dacă proiectul acesta e ultimul, dacă îl refuzi și ei nu te vor mai căuta niciodată și nu te vor mai căuta nici alții, atunci îți va părea rău, o să vezi tu.” Trebuie să spui ”nu” pentru că în momentul acesta, pentru mine nu se poate mai mult de atât. Și am făcut chestia asta și o fac de 2 luni și nu s-a întâmplat nimic rău.

R: Când am învățat și eu să spun ”nu”, porneam de la o întrebare pe care am citit-o, cred, pe blog-ul lui Seth Godin: care e cel mai rău scenariu care se poate întâmpla dacă spun nu? Hai să vedem în cazul tău.

T: Nu mă mai caută, eu am un copil de crescut, de asta ziceam că se vor recunoaște mămicile, cine sunt eu să spun nu? Am un copil, îl cresc singură, îmi trebuie bani. Nu, acestea sunt niște presiuni pe care ți le pui tu, singur. Ce o să se întâmple? Trebuie să ai încredere că se va întâmpla ce trebuie. Tu nu spui ”nu” din rea voință.

R: Ziua are 24 de ore. Din acestea 24, 6-8h trebuie să dormi, să-ți câștigi energia, să te odihnești. 8h mergi la lucru, iar mai apoi ai alte preocupări. Când intervin alte proiecte, tu trebuie să renunți la ceva, ca să încapă ceva nou. Altfel, tu te chinui să-l înghesui undeva și renunți la orele de somn, la faptul că vrei să stai cu copilul, renunți la cititul jumătate de oră pe zi, la scrisul pe blog, whatever. Tu trebuie să-ți dai seama dacă ai unde să înghesui proiectul respectiv. Dacă nu ai unde, spune nu.

T: E ideal să spui ”nu” și din respect față de celălalt. Am spus ”da” crezând că pot, nu am mai putut și m-am simțit foarte prost, i-am încurcat pe oamenii aceia, nu mai vreau să fac asta, ”nu” înseamnă ”nu”. Tot odată, în branșa aceasta, și știi și tu, ”nu” nu prea înseamnă ”nu”, trebuie să fii foarte specific – ”Nu. Chiar nu pot”, indiferent de rugăminți. În zona aceasta, pe nișa marketing-ului, întotdeauna ești ușor forțat, dar poți să-ți menții părerea. Nu va intra nimeni peste tine în casă, să-ți pună ouăle în bol – ”Bate-le.” Despre asa e vorba, să spui ”nu.” Pe mine mă ajută foarte mult Sergiu, iubitul meu, să fac asta. Pentru că Sergiu spune nu cu o lejeritate incredibilă. Îl întreb tot timpul – ”Tu nu te simți prost?”, ”Nu, pentru că toată viața, până la 40 de ani, m-am simțit prost zicând da.”

R: Ai spus ”nu” unor prieteni, cunoștințe care te chemau seara în oraș și față de care te simțeai oarecum datoare, deși tu în ultimele zile, poate săptămâni, n-ai reușit să stai acasă să te odinești.

T: I-am spus ”nu” fratelui meu în noaptea de Revelion, de exemplu. Îi spun ”nu” mamei când ne întreabă dacă nu mergem la masă duminică. ”Nu, pentru că toată săptămâna nu am stat în trening, în pat și vreau să stau să mă uit la serial, Luca vrea să citească și nu venim. Dacă vrei să vii tu la noi, să stai în trening cu noi, ești binevenită, noi nu venim.” În primă fază, acest ”nu” al meu a fost văzut poate ca o influență negativă din partea lui Sergiu, dar eu nu mai pot, mie mi s-au întins nervi, mie mi s-a scurtat timpul. Eu sunt un om care citește foarte mult, acesta fiind un alt subiect despre care scriu mult pe blog, cărțile pe care le citesc.

R: Ce carte citești acum?

T: As we speak, tocmai am terminat aseară ”Un bărbat pe nume Ove”, foarte drăguță. Citesc în fiecare seară Biblia. Mă deranjează foarte tare dacă sunt obosită și nu reușesc să citesc din Biblie, mă enervez teribil, pentru mine este un stres nu pentru că aș avea o normă. Norma este în capul și în sufletul meu, sufletul meu are nevoie să citească și mă enervez, mă deranjează, mă disturbă. Și atunci trebuie să zic ”nu” ca să am timp de toate acestea, de Luca. Eu zic că îmi doresc un copil, dar mi-ar plăcea să am timp să-l fac, să muncesc la a-l face. De când cu rezoluțiile, pe care nu le-am scris doar de dragul de a fi în trend, am fost în ultimele 2 luni de 3 ori în vacanță, adică mai mult decât am mers în ultimii 2 ani adunați. De 3 ori am fost în vacanță. Și voi continua în ritmul acesta.

R: Chiar eu când ți-am scris, ai fost foarte sinceră – ”Nu pot acum pentru că sunt în Italia, hai să ne auzim peste o săptămâna.” Ok, all good, hai să ne auzim peste o săptămână. Atunci când spui ”nu”, îi ușurezi și celuilalt munca, îl ajuți să se gândească la planul B.

T: Exact, tu ai un plan B?

R: Până la urmă, dacă planul A nu funcționează, ce faci? Dar Teo, blogger, ai scris cărți, ești mamă, faci o grămadă de lucruri, ești și vlogger. Nu știu ce e cu voi bloggeri, toți treceți la vlogging, cred că ar trebui să-ți faci un podcast.

T: Nu, că podcastul e al tău.

R: Nu, chiar mă gândeam la tine înainte să vii și la ce ți-aș putea recomanda pe partea de podcast. Știu că tu ai scris o carte intitulată ”De-a bucătăria” și cât de interesant ar fi să asculți pe cineva în căști, care să-ți spună cum să faci mâncare? Ar fi primul podcast de acest gen. E ceva în exclusivitate, dacă va fura cineva ideea, asta e, mă bucur. Articolele de pe blog să fie povestite – ”Ai acele două ouă, le vezi? Trebuie să le spargi. Le-ai spart? Ești sigur? Uită-te să nu cumva să fie cojile acolo. Ai scos cojile? bate ouăle alea, pune lapte.” Zic și eu ce știu să fac, o omletă. Și să fie primul podcast culinar despre cum să faci de mâncare. E ca și cum ai avea-o pe mama ta, o bucătăreasă sau cel mai tare blogger din România spunându-ți cum să gătești. Nu trebuie să pui laptopul lângă tine, să te murdărești. Din contră, poți să ai articol, dar și parte audio, și lumea poate să asculte pe telefon.

T: Foarte tare ideea, la asta nu m-am gândit. Și eu sunt și o persoană destul de amuzantă, cred că ar ieși simpatic.

R: Exact, tu și vorbești frumos, ai o voce faină, chiar ai putea face și asta. De ce nu?

T: Chiar nu m-am gândit. Acum m-am apucat de vlog-uri, fac unul pe săptămână, o dată la 10 zile mai exact. Apropo de ce ziceai tu, că am o viață absolut normală – primul vlog, care va fi urcat diseară se termină cu propoziția – ”Asta a fost ziua de azi. Dacă se mai întâmplă ceva, vă voi arăta. Dar nu se va întâmpla nimic.” Și se termină, pentru că nu toate zilele sunt amuzante. Da, într-o zi ne-am distrat, am mers la niște prieteni, am făcut un cooking party, uhuhu. A doua zi am stat toată ziua în pat și am muncit la laptop. Pentru că sunt zile în care doar gătesc și zile în care doar scriu și la final, când mi-am dat seama că e 9 seara și n-am ieșit din casă, mi-am comandat sushi și așa se sfârșește vlog-ul. Nu s-a întâmplat nimic, Sergiu amestecă într-o supă, eu voi mânca sushi și nu se va mai întâmpla nimic.

Oamenii trebuie să înțeleagă că așa e viața, sunt zile în care nu se întâmplă nimic, în care totul e boring și sunt zile în care faci zile mărețe. Asta facem acum, vlog-uri, am mai început o chestie foarte drăguță și facem live-uri împreună, gătim împreună, noi doi. Din nou, e o chestie nouă pe care ne-am gândit să o facem pentru că place la amândoi să gătim, ne completăm oarecum în bucătărie și acum testăm și asta. Avem tot felul de proiecțele de genul, care considerăm că ne umplu timpul într-un fel foarte frumos, petrecem timp împreună și nu o percepem ca muncă. Și atunci toată lumea e fericită, se merge în multe vacanțe și se muncește la copil, haha.

R: Tu lucrezi acum foarte mult pe partea de media, din punct de vedere profesional. Ai blog-ul, faci vlog, live și așa mai departe. De ce faci toate acestea, trecând de beneficiul brandului personal? Faci live pentru că așa e trendul sau ți-e dor cumva de televiziune?

T: Daaaa, de asta fac. Vorbeam cu Ioana Chișiu acum vreo 2 ani și mă întreba de ce nu fac Instastories, unde pot arăta cum merg la cumpărături, de ce nu fac vlog-uri? Mi-e foarte dragă Ioana, ne înțelegem foarte bine, dar i-am zis că nu vreau, eu nu sunt ca bloggeri de fashion, să merg să fac poze la ce? Am rețetele și atât. Dar televiziunea este un microb și odată ce intră în tine nu mai iese niciodată și dorul, nu că m-a împins, dar automat mi-a venit să fac chestiile acestea. Toată chestia cu vlog-ul a început după ce am terminat de filmat o rețetă video, am luat aparatul din trepied, l-am întors spre mine și am început să vorbesc. Așa mi-am dat seama cât de mult îmi place și ce dor îmi era să fac asta.

Live-urile le fac de foarte mult timp. Inițial, au început ca o necesitate în cadrul unei colaborări cu un brand. Ei au cerut live-uri pentru că erau la modă, toată lumea făcea. Nici nu mai știu dacă sunt sau nu mai sunt la modă, dar am văzut că plac foarte mult comunității mele. Și le ofer live-uri pentru că le plac lor, îmi place mie să le fac, îmi place adrenalina specifică. De exemplu, am făcut un live în care am gătit o rețetă de foccacia și tot timpul o făceam într-o cratiță anume, pe care atunci nu am găsit-o. Am făcut într-o altă cratiță și stăteam cu frica că nu va ieși, că după 10 ani o dau în bară cu o rețetă în live. A ieșit, dar există această adrenalină și interacțiunea live cu oamenii e altceva.

R: Faci live în timp ce faci de mâncare. Recunosc că nu m-am uitat la live-urile acestea, am văzut că faci, dar nu m-am uitat. Alegi mâncarea în funcție de cât de mult durează să o prepari? Nu te apuci să faci mâncăruri unde trebuie să pui la marinat 7h înainte ceva, bănuiesc.

T: Am făcut și plăcinte, de exemplu. Dar mi-am făcut dinainte un aluat, le-am arătat cum se face, acum se pune la dospit și după 2h va arăta așa. Și continuăm rețeta de acolo,

R: Cumva, arăți partea de acțiune.

T: Da, e cu action. În ultimele luni am început să fac și vlog-uri de vacanță. Pentru că îmi place mie să mă uit la vlog-uri de vacanță și cred că am informații utile. Sunt genul de om care se documentează foarte mult, întreabă localnicii, caută…

R: Nu mergi la agenții de turism?

T: Citybreak-urile îmi place să le iau prin agenție. Mi-e groază, pentru că nu am timp să stau și să caut biletul de avion, cazare, nu. Iau bilete de citybreak, dar la fața locului așa bine mă organizez cu unde mâncăm, unde mergem, ce facem etc. Am început să facem și vlog-urile de vacanță…

R: Îți iei hartă sau cu telefonul?

T: Cu telefonul, nu-mi place cu hărți. Cu telefonul mă descurc. Toată viața mea e în Samsung-ul acesta, dacă se întâmplă ceva cu el, e de rău. Și așa am ajuns la tot conținutul acesta media. Eu niciodată, nu știu dacă mă crezi, dar să mă crezi pentru că mințitul nu e punctul meu forte, niciodată nu m-am uitat în Google la ce rețete se caută. Niciodată. Pentru că mi se pare că trebuie să gătești din suflet și nu pentru trend. Acum toată lumea face tort floare cu nutella. Nu o să-l fac și eu pentru că deja l-a făcut toată lumea, o să fac altceva, ce simt eu.

R: Care e trendul cu mâncarea acum? Ce se mănâncă acum?

T: Sunt mai multe trenduri. Acum suntem în post. Oamenii spun – ”Teo, a început postul, pune rețete de post.” Dacă le pun rețete de post, are 10 like-uri, dacă le pun un tort de ciocolată, are 7510. Înțelegi?

R: Nu poți bate tortul de ciocolată… e imposibil.

T: Oamenii ori mănâncă foarte sănătos, dus la extrem, din punctul meu de vedere, ori mănâncă foarte tradițional. Nu mai există ”e la modă sau nu e la modă” nici la mâncare, la fel cum nu mai există în fashion. La fel de bine se poartă blugi skinny, ca și pantaloni largi. La fel și cu mâncatul – nu este neapărat un trend, ci fiecare cum îi place și îți găsești nișa și publicul tău. Eu pun rețete foarte variate, dacă te uiți într-o zi, trec cam prin 3-4 stiluri, de la costițe la supică cremă de legume, la ton în crustă de susan, așezat gourmet, și la final un papanaș cu dulceață. Astfel ating pe toată lumea și pentru că așa sunt și eu.

Nu stau să mă gândesc – ”Acum am pus una pentru raw-vegan, acum să pun pentru carnivori, le dau costița.” Nu, asta sunt eu. Într-o zi, pot mânca foarte sănătos toată ziua, și seara să o comit cu două Twix-uri. Nu este o problemă, s-a întâmplat, se întâmplă, și atunci și conținutul media pe care îl facem în ultima vreme reflectă strict viața noastră. Dacă e la modă, bine, dacă nu-i la modă, tot bine, dar chiar prinde, asta e important pentru mine. Nu e important pentru că prinde la modul ”Îmi va aduce multe campanii”, ci pentru că oamenii îmi scriu, râdem, glumim, suntem veseli împreună ca și comunitate.

R: Tu de unde îți cumperi ingredientele, din piață sau din supermarket?

T: Și, și. Nu voi minți. 99% din ingredientele pe care le folosesc le iau de la Lidl, asta se știe, este o căsnicie de lungă durată. Dar primăvara, când începem cu leurdă, lobodă, întotdeauna le voi lua din piață, de la o bătrânică.

R: Negociezi?

T: Nuuu. La piață? Niciodată. Cu bătrânii? Nu, hai să înțelegem. Eu numai de la bătrâni cumpăr, niciodată de la un stand unde scrie ”roșii Spania”. Pe mine nu mă interesează, aia nu este tot piață. E tot un fel de Piața Lidl. Eu dacă merg în Mihai Viteazu, nici nu intru în hală, eu am treabă cu bătrânelele care stau de jur împrejur. ”Cu cât dați, tanti, ouăle? Dar măcrișul?” Pe care l-a strâns ea cu mâna ei. Nu cumpăr de la tarabele despre care m-a învățat buni – ”că în față le pune pe cele mari și în spate îți dă toate stricăciunile.” Eu când merg la piață numai cu băbuțele de pe lângă am treabă.

R: Recomandarea ta pentru oamenii care merg la cumpărături e să nu meargă la tarabele unde scrie roșii sau căpșuni din Spania.

T: Pe cât putem, să încurajăm producătorii locali. Eu ca persoană cât pot să cumpăr? Poți tu ca bistro, poți tu ca industrie HoReCa. Susțin 300% toate bistro-urile, restaurantele și localurile care fac asta. Dar eu, pe persoana mea fizică, vorba bine cunoscută, pot să sprijin în modul acesta, cum am spus mai înainte. Și de exemplu, în Florești este un aprozar unde zmeura, de exemplu, este cultivată de părinții celor care au aprozarul. Mai este Domeniul Vultureni, unde sunt fructe de pădure, nu știu dacă știi…

R: Nu.

T: Pfai, Domeniul Vultureni, pe lângă faptul că este administrat de niște oameni extraordinari…

R: Unde e Domeniul Vultureni?

T: În Vultureni, dăăăăh. Găsești acolo fructe de pădure – mure, coacăze, zmeură. Sunt o familie: mami, tati și doi super băieței și poți merge și-ți culegi singur zmeura, cu coșulețul, alături de toată familia ta. E și family time, e și bonding time, susții o structură care e minunată, care funcționează pe panouri solare, în care totul e natural.

R: Și oamenii, dacă vor căuta pe Google ”Domeniul Vultureni”, vor găsi?

T: Da, și pe Facebook.

R: Doar merg acolo sau trebuie să-și facă o rezervare în prealabil?

T: Nu știu, că noi suntem oarecum la un alt nivel deja, dar găsesc online datele necesare. Andrada și Marius se numesc cei care se ocupă. Plantația Vultureni este pentru mine un loc incredibil. Și pe ei nu-i vei vedea venind în piață cu produsele, dar poți să mergi acolo și să interacționezi cu natura, cu ingredientele pe care le vei folosi, cu al tău copil și să-i arăți ceva minunat. Acesta e genul de business pe care eu îl susțin în domeniul acesta.

R: Tu faci asta cu familia ta, așadar.

T: Când putem, da. La mine e problema foarte mare de timp.

R: Din nou am ajuns la timp.

T: Dar acestea sunt lucruri care pe noi ne bucură. Vizavi de ce îți spuneam, că am spus ”da” și apoi nu m-am mai putut implica, au avut ei un eveniment – ”Bun de tot”, unde a fost un fel de brunch de familie cu produse de acolo, s-au făcut de la aperitive până la prăjituri de casă, puteai să mergi cu familia. Au fost foarte mulți oameni, sute. Am vrut să mă implic și să fac eu prăjiturile, dar ulterior, viața mea a luat așa o turnură și nu am mai putut face. A ieșit foarte bine. Acestea sunt genul de evenimente pe care eu le promovez, genul de oameni care mi se par că merită mai multă recunoștință decât caserola de „Afine cultură Spania.” Mulțumim. Mersi.

R: Teo, oamenii care ne ascultă acum lucrează în marketing, PR, publicitate, dar sunt și oameni care nu au nicio treabă cu chestia asta. Știm cu toții că durează mult până te apuci de gătit. Eu nu gătesc, doar o ajut pe Diana. Dacă îmi zice să fac ceva, fac. Bine, cartofi piure știu să fac, ouă umplute nu știu să fac.

T: Știu eu un blog.

R: : Cum e? Stai să caut pe Google: blog de mâncare. Oamenii aceștia, să zicem că vor să gătească, dar nu au timp. Cu ce ar trebui să înceapă pentru a-și găti, pentru ei, acasă? Ce sfat le-ai da, cu ce să înceapă?

T: Începeți cu ”Rețeta scurtă de vineri.” Așa se numește categoria de pe blog și este dedicată acestor omuleți, sunt rețete cu ingrediente foarte puține, de o dificultate ultra-redusă, tehnic – nu ai nevoie de nimic extraordinar. Sunt rețete pe care le poate face și Luca dacă mânuiește cuțitul bine sau știe să taie. Categoria aceasta am făcut-o special pentru oamenii despre care vorbeai tu, care ar găti, dar le este groază, se gândesc că au de cumpărat o listă lungă de ingrediente, pierd mult timp și după au multe vase de spălat. ”Rețeta scurtă de vineri” conține rețete de genul ”one pot pasta”, unde pui toate ingredientele acolo și la final ai niște paste super bune și ai murdărit un vas.

Vreau ca gătitul să fie accesibil pentru toată lumea, motiv pentru care pe blog vei găsi rețete foarte simple, dar și torturi ultra-mega-complicate cu 10 feluri de cremă, next level. Blog-ul este pentru toată lumea, iar categoria ”Rețeta scurtă de vineri” este pentru începători, pentru cei grăbiți, chiar dacă nu sunt începători și mai sunt rețetele de intervenție, pentru mămici. Aici mă refer la situațiile de genul: plec de aici și merg după Luca, să-l iau de la semi-internat și mergem acasă. Îl întreb când îl iau – ”Ți-e foame?” Zice că ”nu” și ajungem acasă peste 30 de minute și zice că îi e rău, că i-a scăzut glicemia de foame. Ce faci atunci? Tu te-ai gândit că nu îi e foame, deci ajungem acasă, îl schimb, fac o supă sau o ciorbă și în două ore o termin. Și te ia frenezia când îl auzi, îi trebuie ceva acum. Ce faci? Îi dai pâine cu unt și cu gem? Nu, pentru că există ”Rețeta scurtă de vineri” și dacă am cartofi și dovlecei, fac o caserolă de dovlecei gratinați, care e mult mai ok decât pâinea cu dulceață. Asta e categoria la care m-am gândit eu pentru începători și intervenție.

R: Oameni buni, dacă aveți probleme cu timpul și mersul la cumpărături, găsiți pe blog-ul lui Teo îndrumare. Teo, zi-mi 3 mic-dejunuri pe care le recomanzi oamenilor să le facă și să le mănânce în familie. Nu ai voie să spui omletă, pentru că asta vreau eu să zic

T: Pot spune ce mâncăm noi în familie. Overnight oats, adică terci de ovăz făcut peste noapte. Îl pregătim de seara, și găsiți pe blog o postare pentru că am făcut de curând 5 rețete diferite, pentru toate gusturile, cu fructe, cu fructe exotice, ciocolată. Îl facem noi seara împreună – amesteci lapte, cremă de brânză, fulgii de ovăz pe care îi găsești în absolut orice magazin, punem în borcane totul, fiecare își pune ce vrea deasupra și dimineața, când stai la cafea, poți să servești acest mic dejun. Asta ar fi o variantă pe care mergem noi.

A doua variantă ar fi pancakes, pe care le fac întotdeauna pentru că noi cumpărăm mereu foarte multe banane, avem o fixație și rămân mereu multe. Dăm bananele prin blender, e o rețetă foarte simplă și ne facem dimineața pancakes cu banane, cu făină integrală, sunt preferatele lui Luca, ultra-mega-delicious.

R: Nutella?

T: Nu punem Nutella, pentru că Luca nu mai are voie zahăr, i l-am tăiat brutal din alimentația, dar există alternative pentru Nutella, gen Nutella făcută în casă. Chiar am filmat rețeta, o voi pune și pe asta. Și a treia propunere ar fi omleta.

R: Am zis să nu spui de omleta mea.

T: Nu fac eu, face Sergiu tot felul…

R: Cu slănină sau fără slănină?

T: Și cu slănină, dar el îi zice șuncă, că e din București și nu știu ei de slană.

R: Când îi aud pe cei de la București cu șuncă. Bacon…

T: Cam acestea le mâncăm noi în mod normal. Luca e mai mult cu micul dejun, nu noi. Noi facem mai degrabă brunch-uri, pentru că Luca mănâncă când se trezește cerealele cu lapte și în jurul orei 12-1, atunci mâncăm toți și e un fel de brunch. Noi suntem mult cu supele, cam atunci se mănâncă supa-ciorbă la noi, aia e cam prima masă pe care o luăm toți 3, mai degrabă decât micul-dejun. Și micul-dejun dacă îl luăm e tot la o oră târzie, când Luca deja și-a mâncat prima tranșă de cereale, pentru că noi nu mâncăm dimineața, din păcate.

R: Teo, am discutat despre timp, despre importanța lucrurilor în viață, despre cum ți-ai pornit blog-ul, despre mic-dejun, despre oameni care care nu au timp să gătească. Teo, vreau să-ți mulțumesc frumos că ai spus ”da” din timpul tău și ai venit la acest podcast.

T: N-am spus ”nu”.

R: Ai spus ”nu” de vreo 2-3 ori, dar asta nu zicem, haha.

T: Așa a fost, nu s-a putut.

R: E bine că ai zis ”nu”, pentru că ai început să te educi cu treaba asta. Teo, mulțumesc frumos pentru timpul tău. Dacă lumea te caută pe Internet, unde te găsește?

T: Eu îți mulțumesc foarte mult. Pentru răbdare și pentru că ai acceptat cele 2-3 ”nu-uri”, dar așa a fost să fie. Mă găsiție pe Facebook – Teo`s Kitchen, pe teoskitchen.ro, pe Instagram – @teoskitchen. Atât. În rest… pe YouTube – Teo`s Kitchen. Peste tot este Teo`s Kitchen.

R: Dați pe Google – Teo`s Kitchen, cu k și urmăriți-o pentru că e Teo.

T: Teo de la Teo`s Kitchen

R: Să aveți o zi, o seară, o dimineață frumoasă în continuare.

T: Mulțumesc mult.