Nu rezolvi nimic dacă faci valuri aiurea.
Andi Vanca
Este al doilea Andi care apare în acest podcast. Primul e Moisescu iar al doilea este nimeni altul decât Andi Vanca. Partea interesantă e că au destul de multe lucruri în comun:
- Amândoi iubesc ceea ce fac
- Văd lucrurile cu o simplitate de invidiat
- Au poate cel mai tare job la care mulți visează
- Au apărut în Podcastu’ lui Katai (hehe…#shamelesspromotion)
Dar când zici Andi Vanca, gândul îți sare imediat la Electric Castle.
Ce a făcut Andi până să ajungă head of communications la unul dintre cele mai mari festivaluri din Europa, vei afla în podcast – dacă nu știai până acum.
Așa că buckle up, dă volumu mai tare și dă-i play:
Note din Podcast și Subiecte discutate
1:00 Cu ce se ocupă în cadrul Electric Castle
1:40 Începuturile Booha
2:18 Care este, în ochii lui Andi, rolul facultății
4:50 De când a știut că va merge pe drumul comunicării?
8:13 Cât timp dorm cei din echipa de organizare a Electric Castle în timpul festivalului
9:05 De unde își ia energia în timpul festivalului?
10:20 Care sunt părțile mai puțin plăcute din munca lui pentru EC
13:45 Cum trebuie să fie un om de comunicare eficient
17:00 Ce loc ocupă Electric Castle în viața lui și de ce
17:50 Ce părere are familia lui despre ce face
19:30 De unde se inspiră pentru EC
21:30 Ce face Andi după ce se termină EC
27:00 E nevoie de facultate de PR ca să lucrezi în domeniu?
31:00 Despre cum au manageriat un moment de criză la EC
36:30 Cum se pregătește pentru EC 2018
37:30 Cum se lucrează în echipa EC
39:45 Relația cu influencerii
41:45 Cum să integrezi un podcast în cadrul unui festival
43:00 Planuri de viitor
49:55 Clujul și festivalurile lui
51:40 Care este festivalul preferat din România, după EC
52:50 Ce trebuie să facă un festival să aibă succes
Resurse:
Persoane menționate:
Edmond Lenarth
Nu uita că te poți abona la podcast pe iTunes sau dacă ai Android, pe Stitcher.
Audio Transcript
R: Bună ziua, oameni buni, şi bine aţi venit la un nou episod al Podcastului lui Katai. De data aceasta o să fie un podcast mai diferit. Oricum, tot lucrul acesta îl spun mereu. Fiecare e diferit, dar astăzi este mai electrizant sau, nici nu ştiu cum să spun… Vremea de afară e faină, nu plouă. Oameni sunt obişnuiţi ca atunci când aud ”Electric Castle” să se gândească la ploaie, la noroi, însă în ultima vreme a fost soare. Andi, bine ai venit în podcastul meu.
A: Salut. Bine te-am găsit.
R: Cine eşti? Cu ce te ocupi?
A: Sunt Andi. Lucrez la Electric Castle şi sunt manager de comunicare.
R: Manager de comunicare.
A: Da, sună pompos. Ştiu.
R: Nu ştiu unde am citit şi zicea despre tine: om de PR.
A: Sunt mai multe. Este şi PR, și social media, tot ce înseamnă campanii, de la outdoor la online, şi aşa mai departe. PR-ul e doar o parte din toată comunicarea unui festival.
R: Am făcut un lucru zilele trecute: am intrat pe Google şi am scris ”Andi Vanca.” Tot ce era Andi Vanca era legat de Electric Castle. Dar am intrat pe canalul tău de Youtube şi erau nişte chestii mişto cu Booha Bar –cred că aţi făcut voi ceva filmuleţe de promovare.
A: Da, da, da. De acolo a început totul. Cu Booha. Am început în 2009, printr-un super noroc. Nu eram foarte mulţumit de ce făceam în facultate şi am zis că trebuie să mă implic şi să mai fac ceva practic. Era prea multă teorie la facultate. M-am băgat într-o organizaţie de studenţi ca să văd cum e, şi conjunctura a făcut…
R: Ce facultate? Scuze că te întreb.
A: Am terminat Comunicare şi Relaţii Publice.
R: Te ajută la ce faci?
A: Eu tot timpul am spus asta: cred că nu neapărat ca nivel de cunoştinţe, dar cred că rolul facultăţii este să creeze context şi să îţi dea libertatea aceea pe care mai târziu nu o să o mai ai, când îţi găseşti un job.
R: Dar tu crezi că facultatea de astăzi îţi oferă contextul acesta?
A: Da, dar ţine foarte mult de tine. Te pune la un loc cu alţi oameni cu care poate ai putea face ceva. Cum a fost chestia aceasta cu organizaţiile studenţilor. Nu ştiam eu ce face o organizaţie de studenţi sau care e treaba, dar am zis că hai să încerc să văd cum e şi, într-o super conjunctură, am cunoscut pe nişte tipi care mi-au zis că- „Noi vrem să facem nişte petreceri de tip college pentru studenţii români”. Am zis – ”Super tare.” Asta se întâmpla în 2009. Aşa au apărut Booha Party-urile. Mai târziu a apărut Booha Bar-ul şi după aceea lucrurile au tot evoluat până în 2013, când a apărut Electric Castle şi, cumva, eram deja un nucleu de oameni care am început să lucrăm pentru festival.
R: Toată lumea, când vorbeşte cu tine şi când îţi ia interviu, vrea să ştie cât mai multe despre Electric Castle. Eu, de data aceasta, nu vreau să ştiu cât mai multe despre Electric Castle, aşa că, oameni buni, dacă vreţi să ştiţi despre festival puteţi să intraţi pe electricastle.ro sau .com, sau daţi pe Google şi găsiţi. Andi, eu vreau să îmi spui, te rog, cum a început toată treaba aceasta. Cum ai ajuns să fii manager de comunicare la unul dintre cele mai mari festivaluri din România sau, pot să spun, din Europa?
A: Da. Din Europa de Est.
R: Hai să zicem din lume. Putem zice din lume?
A: Putem zice. E un festival mare. Adică sunt 50.000 de oameni pe zi, aproape. E un festival huge.
R: Vai de mine, 50.000 de oameni. Dacă ai lua câte un dolar de la fiecare…
A: Ai avea 50.000 de dolari.
R: Mă gândesc aşa: ”Donaţie Podcastu’ lui Katai.” Bun. Cum ai ajuns aici? De unde a început toată treaba aceasta? Cum ți-ai dat seama – „Da, vreau să fac comunicare” sau „Pur şi simplu îmi place cum sună şi nu vreau matematică, nu-mi place chimia”? De unde ai început? Sunt unii oameni care şi-au dat seama în momentul în care au început să lucreze că – „Asta e ceea ce îmi place să fac” sau sunt unii care testează – „Am testat asta, am experimentat asta”. Şi sunt unii care pur şi simplu s-au dus pe road-ul acesta: facultate de turism, agent de turism, lucrează pentru o agenţie de turism şi aşa mai departe.
A: Am avut o chestie de când eram în şcoala generală. Îmi plăcea foarte mult să scriu. Scriam tot felul de compuneri, poveşti şi povestioare. Diriginta mea de atunci, care era şi profa mea de română, mă încuraja foarte mult şi mă tot trimitea la diferite concursuri. Mi-a încurajat latura aceasta. După aceea, o perioadă, am lăsat-o moartă şi în liceu, cred că prin clasa a XII-a, m-am uitat la Californication. Eram – „Mamă, ce tare e Hank Moody”. Am zis că – „Ok, haide să încep să scriu pentru că nu am mai făcut lucrul acesta de mult timp”. Mi-am făcut un blog şi scriam tot felul.
R: Mai ai blogul?
A: Nu, nu mai există. S-a şters, a dispărut. Nu l-am întreţinut. Ruşine mie. Pe lângă ce scriam eu, am început să caut tot felul de campanii publicitare şi le puneam pe blog: video-uri de pe Youtube şi tot felul. Şi atunci, fiind şi în perioada în care mă gândeam ce facultate urmează să fac, m-am gândit – „Ok, hai să mă interesez. Poate e ceva în domeniul acesta, poate marketing”. Am văzut că la Cluj e ceva. Eu fiind din Braşov, oscilam tot timpul între Cluj şi Bucureşti. Am văzut că şi la Bucureşti era SNSPA-ul, iar la Cluj era ”Comunicare şi Relaţii Publice.” Vărul meu era în Cluj, fiind cu un an mai mare decât mine. Aşa că m-am dus într-o zi de martie, înainte de BAC, la Cluj. Atunci m-am hotărât.
Eu am fost obişnuit cu Braşov, unde la 22 noaptea se închide totul şi se merge acasă. Eram în Cluj la vărul meu şi era 22:30 şi eu ziceam – „Nu ieşim? E 22:30”, „Nu, mai stăm, că aici e altfel”, îmi răspundea el. Într-un final, am ieşit pe la 23, am mers în ceva bar şi eu eram foarte dezamăgit pentru că era gol. Nu era nimeni. Era 23 seara şi era gol. Şi aşa mi-a rămas întipărit momentul acela în cap, când am mers până la baie şi, când m-am întors, erau toţi pe acolo: săreau, dansau, toată lumea era acolo, era super nebunie. Atunci am hotărât – „Ce tare, trebuie să vin la Cluj!”
Trebuia să dau admitere la Braşov. Mi-am semi-sabotat admiterea la Braşov ca să am argumentul că trebuie să fac o facultate. Am intrat doar la Cluj, la facultatea aceasta. A fost totul ok până în momentul în care am simţit nevoia că trebuie să fac mai mult şi că trebuie să fac ceva practic. Atunci a apărut chestia cu organizaţia, apoi Booha Party-urile şi lucrurile au evoluat treptat. La început, la Electric Castle mă ocupam de pagina de Facebook. După aceea am început să mă ocup şi de ce înseamnă PR şi colaboram cu agenţia cu care lucrăm şi acum, şi încet-încet lucrurile au tot evoluat până ce am ajuns să mă ocup de toată partea de comunicare.
R: Înţeleg ce responsabilitate ai ca manager de comunicare, dar spune-mi care sunt frustrările tale cele mai mari. Ce te frustrează cel mai mult? De exemplu, influencerii care vin. Tu ai anumite aşteptări de la ei, dar ei nu îţi comunică ceva. Sau comunicarea cu agenţia nu e pe aceeaşi lungime, brandurile nu înţeleg. Tu vrei mai mult de la tine şi nu poţi să faci asta pentru că în zilele acelea eşti super obosit. Chiar aş fi foarte curios câte ore dormi pe noapte în timpul festivalului.
A: Asta e valabil pentru toţi din echipă. Chiar facem concurs: cine reuşeşte să prindă 3-4 ore de somn pe noapte? Cam aceasta e media în timpul festivalului.
R: Şi cum reuşiţi să staţi treji?
A: E foarte interesant. E un sentiment aşa… o combinaţie de adrenalină cred că. În momentul în care începe totul să se mişte, eşti atât de pompat şi alergi dintr-o parte în alta. Evident, dacă te-ai opri, ai dormi până luni. Şi te ţine chestia aceasta şi pompează energie în tine. Foarte ciudat sentimentul.
R: Ca să spun aşa, cu ghilimele de rigoare, voi sunteţi un fel de ”junkie de festival.”
A: Ceva de genul, da. Junkie de organizat un festival. În primul an nu realizam ce se întâmplă. Ok, era un festival, ne așteptam să vine lumea. Nu ne aşteptam însă niciunul dintre noi să fie atât de multă lume cât a fost în primul an. După concertul celor de la Morcheeba a plouat, a urcat Şuie Paparude pe scenă şi m-am dus pe Main Stage în spate. Stăteam să observ cum se vede şi ce se întâmplă. În acel moment, când am văzut puhoiul acela, miile de oameni care dansau şi structura parcă trimitea înapoi toată energia lor, deci efectiv… şi acum mi se face pielea de găină. Am zis atunci – „Wow, incredibil. Uite ce am reuşit să realizăm!” Am făcut un obicei din asta, pentru că mă încărca foarte tare cu energie în timpul festivalului. În timpul festivalului, în fiecare an, într-o zi – vineri, sâmbătă, cândva, merg şi stau 5 minute, stau o melodie pe Main Stage acolo, în spate, ascuns, îmi iau toată energia aceea şi după aceea ne vedem de treabă mai departe.
R: Pentru tine e un fel de oxigen.
A: Exact. Da, îi poţi spune şi aşa.
R: Oxigen pe care tu îl iei în timpul festivalului. Hai să vorbim puţin despre aspectele acestea negative: frustrările acestea pe care le ai tu ca şi manager de comunicare.
A: Nu le-aş zice neapărat frustrări. Jobul meu, în principal, e o muncă de planning şi rapoarte. Foarte mult planning.
R: Nu e chiar aşa de cool cum crede lumea.
A: Da. Chestia cu interviurile este doar aşa, vârful icebergului dacă vrei. Trebuie să ţii un planning, să fii organizat şi să reuşeşti să mişti şi celelalte departamente în jurul unei anumite campanii. De exemplu, avem o campanie de sales pe care o structurăm. Ne trebuie: materialul X, confirmarea X de la artişti, vizuale, canale pe care mergem – pe PR, pe influenceri etc. Facem mixul acesta de comunicare şi după aceea, cumva, e overview. Mă asigur că totul se întâmplă. E un pic rutină. Nu i-aş spune neapărat rutină, dar aşa, o treabă care la un moment dat devine mecanică. Şi cu cât îţi planifici mai bine comunicarea pe câteva luni, cu atât după aceea îţi e mai simplu şi ai timp să te gândeşti la altele: o altă campanie sau alte lucruri pe care le mai putem face pe lângă.
R: E interesant că oamenii îl văd pe Andi Vanca ca omul acela care comunică pentru Electric Castle. „Ce tare a fost Andi la TEDx”. Nu mai ştiu la care.
A: TEDxEroilor.
R: Da. La TEDxEroilor. Andi apare la televizor, apare pe podcast, toată lumea vrea să îi ia interviu şi să vorbească cu el când e Electric Castle şi sună bine toate acestea. E fain, dar în acelaşi timp e şi munca aceea din spate pe care foarte puţini oameni o văd. Cum ai spus tu: rapoarte, planificări, şi cred că e şi greu pentru că realizezi – „Sunt o grămadă de lucruri care se bazează pe responsabilitatea mea şi eu trebuie să rezolv asta. Dacă nu o rezolv, nu o să se întâmple, şi dacă asta nu se întâmplă se duce mai mult, mai mult la vale”. E ca un bulgăre.
A: Exact. Mie îmi place să zicem că suntem ca un mecanism cu mai multe rotiţe şi în momentul în care o rotiţă nu merge, după aceea nu mai funcţionează nimic. Dacă nu vine confirmarea de la un artist, noi nu ne putem face campania. Dacă nu funcţionează ceva la faţa locului, degeaba am zis noi că ce tare o să fie. Totul trebuie să meargă bine şi am învăţat treaba aceasta toţi în timp: să lucrăm împreună, să vorbim cât mai mult unul cu celălalt, fiecare cu zona lui. Nu există interferenţe într-un departament sau celălalt, dar discutăm foarte mult. „Uite, chestia aceasta urmează să se întâmple. Care-i timeline-ul tău ca să vedem cum ne adaptăm?” E o comunicare constantă. Cred că aceasta e cheia, dacă ar fi să aleg o reţetă.
R: Recunosc acum că m-ai enervat la un moment dat, sincer, pentru că am fost la ceva eveniment în care erai chemat să vorbeşti despre Electric Castle, despre treburile acestea de PR, şi ai povestit prea mult despre partea de organizare şi mai puţin despre partea de comunicare. Poate că am venit eu cu nişte aşteptări şi mă enervam. „Stai puţin. Omul acesta e om de comunicare şi el vorbeşte despre organizare? Adică nu mi se pare normal. Omul de comunicare altfel vorbeşte, altceva prezintă. Nu vorbeşte de organizare, de afiş, chestiile acestea”. Acum îţi recunosc lucrul acesta, cum m-am simțit în acel moment. Dar după aceea am stat şi m-am gândit că nu poţi să fii un om de comunicare foarte bun dacă nu eşti in the middle of the action.
A: Da, normal.
R: Şi ok, prezinţi coperta, e faină şi toate alea. Dar tu nu ai vorbit ca un om de comunicare, ci ai vorbit exact cum ziceai tu mai înainte – ca o rotiţă din tot mecanismul respectiv. Te învârteai ca o rotiţă şi nu puteai să prezinţi aşa cum o fac alţi PR-işti, PR-iste sau jurnalişti care prezintă doar coperta. Nu, tu ai intrat direct cu – „Uite de ce am făcut afişul acesta. Pentru că am vrut să scoatem mai mult în față artiştii care nu sunt neapărat pe Main Stage, ci care poate sunt pe alte stage-uri. Trebuie să îi scoatem şi pe aceştia pentru că şi pe ei i-am adus. Teoretic, şi pe aceştia i-am plătit şi trebuie şi ei să iasă în evidenţă”. Şi ce voiam să zic e că – astăzi, crezi că un om de comunicare, de PR, poate să facă PR pentru un brand, pentru o campanie, pentru o companie, pentru un proiect dacă nu e în proiect, dacă nu lucrează, dacă nu transpiră pentru proiectul acela?
A: Din punctul nostru de vedere, nu.
R: Zi-mi din punctul tău.
A: Din punctul meu de vedere, nu. Acest lucru îl facem şi la Electric Castle. În momentul în care eşti, cum zici şi tu, direct implicat într-un proiect şi eşti acolo şi e ceva la nivel personal, e ceva personal pentru tine proiectul respectiv, altfel îl simţi şi altfel transmiţi mai departe. E o treabă mult mai sinceră şi mult mai deschisă decât dacă zic nişte poveşti de PR, că ce frumos e, că nu ştiu ce. Nu. Electric Castle e mult mai mult de atât. E mult mai deep. Sunt o grămadă de poveşti, sunt o grămadă de lucruri pe care încercăm să le scoatem în față şi să le arătăm oamenilor. Nu sunt doar nişte concerte pe o scenă undeva. Nu, e un orăşel în care sunt o grămadă de activităţi, o grămadă de chestii. Se lucrează un an de zile la povestea aceasta şi e foarte interesant că lucrăm un an de zile and we have one shot. Avem 5 zile pe an în care trebuie să iasă perfect tot ce vrem noi să iasă acolo.
R: Nu îţi e frică?
A: Ba da, e o presiune foarte mare când ştii că poate nu îţi iese ceva bine sau poate ai uitat ceva. Râdeam în birou, căci aveam nişte colegi care ziceau prin aprilie că se trezeau aşa noaptea că visaseră că erau la Electric Castle şi au uitat să aducă generator la scena principală. Şi se trezeau transpiraţi – „Am uitat să aduc generatorul”. Sunt foarte multe detalii la care suntem atenţi şi e un efort pe care îl facem, cel puţin în zona de comunicare, să arătăm cât mai multe din lucrurile acestea: „Uite, it s more than just a concert. Sunt o grămadă de alte lucruri demne de atenția ta”.
R: Ai zis la un moment dat că Electric Castle nu e un festival de muzică electronică şi ai explicat care e treaba de fapt. Ai vorbit despre Electric Castle ca festival de muzică. Vreau să ştiu: tu, personal, cum vezi Electric Castle? Ce proiect e el pentru tine? Există în viaţa noastră unele proiecte, şi acum dau un exemplu pentru mine: jobul meu e aici, podcastul e aici, blogul e aici şi aşa mai departe. Unde e pentru tine Electric Castle şi de ce?
A: E o mare parte din mine dacă e până acolo. Cumva, e proiectul meu de suflet. Am fost implicat în el de la început, am crescut o dată cu el, m-am dezvoltat profesional prin Electric Castle şi am învăţat majoritatea lucrurilor pe care le ştiu direct prin Electric Castle şi tot ce am făcut până acum. Da, este o parte mare din ceea ce sunt.
R: Ce zic ai tăi despre tine?
A: Sunt mândri. Sunt fericiţi. Se bucură. Vin la festival.
R: Ce le zic vecinilor? „Pruncul meu e acolo la Banffy, face el ceva concerte”. „Cu mici, cu bere?”. „Nu, nu, nu sunt de acelea”. „Atunci nu ne place”.
A: Bunicii mei din partea tatălui au fost tot timpul foarte stricţi sau aveau nişte aşteptări foarte mari de la mine.
R: De ce?
A: Pentru că aşa au fost ei obişnuiţi, aşa a fost tot timpul şi au fost nişte oameni care au muncit foarte mult, au învăţat foarte mult, şi aveau aceleaşi aşteptări şi de la nepoţii lor. Tot timpul când mergeam în vacanţe, acolo era cultură generală.
R: Dacă nu eşti inginer, dacă nu eşti doctor…
A: Nu neapărat. Ei voiau să se asigure că o să am o bază de cultură generală foarte bună şi după aceea o să îmi văd eu de drumul meu. Când le-am zis că lucrez la un festival de muzică şi am încercat să le explic ce fac, nu erau ei foarte convinşi. Mă vedeau la televizor sau mai vedeau câte un interviu prin ziare şi erau… ok. Şi acum doi ani am reuşit să îi aduc. Le-am zis – „Vă invit la festival, haideţi să vedeţi”. Au ajuns acolo şi se comportau ca nişte oameni de vârsta noastră. Bunicul meu are 80 de ani, bunica mea are 75. Bunica era în faţă la Babylon Circus, nu îi venea să creadă. Oricum, ea e o fire foarte energică şi era – „Vai, super tare!” Bunicul meu era fascinat că sunt drone, că sunt construcţii, că ce se întâmplă, „uite ce nebunii sunt pe aici”. La fel mama, care a venit din primul an şi încă acum îi mai ţin minte faţa când a intrat în festival şi a văzut toată lumea aceea care s-a deschis, toată chestia aceea pe care am reuşit să o construim şi a înţeles, din nou, că am şi eu o parte din merit, contribui şi eu cumva la tot ce se întâmplă aici. După aceea a fost mult mai simplu şi mai ok şi a zis că e super tare ceea ce fac şi mă susţine în continuare.
R: I-am întrebat la un moment dat pe Instagram pe oameni dacă vor să pună nişte întrebări. O întrebare a fost dacă vă inspiraţi de la Tomorrowland.
A: Nu. Mergem la foarte multe festivaluri. Am fost şi la Tomorrowland. Nu pot să zic că ne inspirăm, dar acesta a devenit cumva şi un defect profesional: dacă merg la un festival, nu mai pot vedea tot ce se întâmplă ca un simplu participant şi încep să mă uit la ce portafloor au pe jos, ce au la gard, cum comunică programul sau ce se întâmplă acolo, cum se folosesc de loc. Şi mergem la foarte multe festivaluri, şi din Europa, şi din State, şi încercăm, cumva, să luăm pulsul pieţei. Să vedem care sunt trendurile, ce se întâmplă, ce activări merg, care sunt ultimele tendințe în materie de design de scene, lucruri pe care după aceea încercăm să le adaptăm la ce facem la EC. Bineînţeles, fiind o chestie unitară, nu putem lua zânele de la Tomorrowland sau ceva high-tech de altundeva şi să le punem la un loc pentru că nu ar avea sens. Şi atunci încercăm să vedem care sunt trendurile, cum spuneam, şi după aceea să le adaptăm la conceptul nostru şi la ce facem noi la Bonțida.
R: Nu îţi e greu să ai şi defectul acesta profesional şi, în acelaşi timp, să te bucuri de muzică?
A: It is part of the job.
R: „Eu merg la lucru. Băieţi, vedeţi, plătiţi avion, transport”.
A: Da, facem mişto. Eram la un festival şi îmi scrie cineva – „Ce faci?”, „Uite, sunt la lucru, fac nişte research”, „A, nasol”, „Da, sunt în Belgia acum, la Pukkelpop”, „Ok, bine”. Trebuie cineva să facă şi research-ul acesta, nu avem ce să facem.
R: Da, cineva trebuie să se bucure, clar. Sunt total de acord. Şi după toată nebunia aceasta cu Electric, tu cum te relaxezi?
A: De obicei, după ce se termină Electric, noi mai avem cam două săptămâni de strâns şi de făcut follow-up şi rapoarte.
R: Cred că e cel mai naşpa lucru.
A: Suntem foarte obosiţi, dar e o parte foarte importantă din tot procesul şi din tot ceea ce se întâmplă în anul următor, pentru că atunci avem şi feedback-ul proaspăt de la oameni, avem în memorie tot ce a mers bine, ce nu a mers bine, ce ar fi putut să fie îmbunătăţit. Facem o listă cu toate, luăm o pauză de două-trei săptămâni în care, mie personal, îmi place să merg undeva în linişte, să nu mai aud nimic. La mare, la munte, oriunde. După aceea, prin septembrie, începem să ne dezmorţim, şi în octombrie, efectiv, îi dăm drumul din nou.
R: Ţie îţi trebuie vreo săptămână sau două ca să te relaxezi.
A: Da, după aceea intru într-o stare de agitaţie, că îmi încarc bateriile şi nu mai am stare.
R: Şi cum te relaxezi? Netflix, cărţi?
A: Netflix, filme, mă joc mult pe playstation. Îmi place foarte mult să ies. Merg într-un oraş sau undeva ca să descopăr cât mai mult şi să iau la pas oraşul respectiv. Nu am o chestie extraordinară să zic.
R: Nu eşti genul acela de om boem care se trezeşte dimineaţa, meditează zece minute, îşi ia o carte, citeşte. Nu?
A: Nu, nu. Chiar nu mă trezesc foarte uşor.
R: Nu cred că tu eşti genul acela de om de PR care este prezentat la facultate. Nu eşti genul acela cu siguranță. Oameni buni, Andi nu e genul acela de om de PR despre care predă un profesor la facultate când vă spune că omul de PR trebuie să stea la birou, trebuie să răspundă la telefon, trebuie să trimită comunicate de presă, trebuie să ia interviuri. Apropo, interviul acesta nu e luat şi nu e plătit. Şi el nu face așa. Acest lucru e ciudat. Să vezi un om care e acolo, transpiră, munceşte, stă, povesteşte.
Anul trecut am fost prima dată, în premieră, la Electric. Nu am fost noaptea, nu am fost la niciun concert, dar am fost în timpul zilei. Defect profesional. Am zis să văd cum comunică brandurile, ce se întâmplă şi toate astea. Mi-a plăcut foarte mult. Aşa de fain era organizată toată treaba aceasta şi e fain că tu trebuie să trăieşti cumva ca să poţi să comunici, cum ziceam mai devreme. Trebuie să trăieşti acolo ca să poţi să comunici. Dar nu eşti genul de om de PR despre care studenţii învaţă astăzi la facultate. Sunt foarte curios dacă şi la celelalte festivaluri există oamenii aceştia de PR, cum eşti tu, care stau acolo, transpiră, muncesc sau sunt angajaţi şi lucrează pentru o altă agenţie şi ei doar trebuie să îşi facă treaba. „Ok, care e raportul meu? Trebuie să vorbesc cu CNN, ABC, trebuie să fac vreo 3 live-uri pe Facebook, trebuie să răspundem la criza că un student a leşinat sau ceva şi trebuie să rezolvăm asta”.
A: Da, sunt şi situaţii de genul acesta. Mulţi externalizează. Sunt şi festivaluri care au oameni in house şi care sunt aşa, parte din proiect, chestie care consider că este mai bună. Numai la festivaluri cred că, pentru a face PR sau a comunica un produs, trebuie să fii cât mai implicat în produsul respectiv. Altfel faci doar ceva de suprafaţă care nu are nicio consistenţă, numai spui exact cum spuneai și tu: zici nişte chestii, anulezi altele, le-ai bifat, ai făcut un Excel după, toată lumea e fericită. Dar cred că trebuie mers mai în profunzime.
R: Mă enervezi pentru că tu tot ai răspunsuri din acestea directe: pac, pac, pac. Cred că şi mail-urile tale sunt aşa: „Vezi că trebuie să facem aia”, „Da”. Sau „Auzi, ai adus generatorul?”, „Nu”. „No, du-te după generator.” Nu eşti genul acela de PR-ist care trebuie să îţi faci introducerea, să treci prin cuprins, şi după aceea prin încheiere, ca lumea să nu se supere. Nu ştiu cum e echipa voastră.
A: Acesta este stilul între noi în general.
R: Alba, neagra.
A: E o treabă aşa, foarte directă. Boom, boom, boom, gata. Şi încercăm, cumva, să avem tonul acesta. Adică nu ştiu dacă e foarte agasant, habar n-am. E un ton sincer şi deschis şi nu ne ascundem după degete şi ne învârtim în jurul cozii. This is who we are şi lucrul acesta îl facem şi aceasta este proiectul nostru, asta înseamnă să fii parte din el şi cam aceasta e zona în care ne putem învârti cu ce vreţi voi să faceţi sau ce o se întâmple acolo. This is it. Nu ne schimbăm acum. Aceştia suntem.
R: Vorbeam la un moment dat despre facultate. Vreau să mă opresc puţin aici pentru că simt că o să zici nişte lucruri care, poate, pe unii profesori o să îi deranjeze. Sau pe studenţi o să îi bucure: că nu eşti genul acela de PR şi de om de comunicare. Şi ai zis că facultatea îţi oferă cadrul, dar nu îţi oferă şi acel learning. Crezi că astăzi este nevoie să ai o facultate de comunicare, de PR, de publicitate, de orice, ca să lucrezi în domeniu? Aceasta e o întrebare. Şi după aceea, următoarea întrebare este – „Ce ai schimba sau ce crezi că ai putea face tu, Andi Vanca, mai bine în facultate ca să ajuţi viitorii oameni de comunicare să îşi facă treaba şi mai bine?”
A: Eu cred că, cum ziceam, facultatea îţi va deschide poarta. Aici ai avea să zicem, X chestii pe care ai putea să le descoperi şi atâţia oameni cu care ai putea să vorbeşti lucrurile acestea. De aici depinde numai de tine. Te duci, tragi de mânecă, vorbeşti şi e ok. Sau efectiv te duci doar la examene, îţi dai examenele, zici că ai făcut o facultate şi ai terminat.
R: Tu ai tras de mânecă profesori?
A: Nu.
R: Tu te-ai dus doar la examene, le-ai luat şi gata, şi te-a lovit norocul că te-ai întâlnit cu băieţii respectivi.
A: Cumva. M-a întâlnit norocul că am încercat să fac ceva practic şi aşa ajung la punctul doi. Mi se pare că e foarte mult, şi nu ştiu dacă numai la facultate, ci putem duce şi mai departe discuţia aceasta – e foarte multă teorie. De multe ori nu e actualizată teoria aceea. Sunt cărţi scrise acum 3 ani. În domeniul acesta, deja în 3 ani au dispărut o grămadă de platforme care poate erau trending. Şi e foarte puţin practic. Am avut câţiva profesori, care mi-au plăcut cel mai mult şi care ne-au zis – „Fă o campanie”, ”Cum, de unde, cu ce?”, ”Te descurci. Uite aici dacă vrei să citeşti, uiti aici dacă vrei să faci asta. La sfârşitul semestrului vii cu planul, campania, cu obiective”. Şi asta ne stimula foarte mult. Îşi punea fiecare capul în mişcare, se agita, dădea din coate, suna, mergea, căuta, chestie mult mai productivă decât – „Uite, aceasta este o carte. O să primeşti un test grilă”. Şi cu ce rămâi? Cu nimic. Dacă te uiţi, toată informaţia aceea pe care ai învăţat-o la liceu, cât mai ai din ea efectiv în cap? Mai ştii câteva lucruri de la română, dar în rest s-a şters, pentru că ai învăţat-o doar ca să o înveţi şi nu ai aprofundat-o și nu ai făcut nimic practic cu ea, care chiar să îţi facă plăcere.
R: Aveam de multe ori o frustrare legată de sistemul acesta de învăţământ. Pe partea noastră de marketing şi de comunicare e foarte multă teorie. E ok, e bună teoria, atât timp cât introduci partea practica.
A: Da. Bineînţeles, trebuie dublat. Dacă rămâi la teorie e ok, o să fii după aceea pus în faţa unei situaţii, în faţa faptului împlinit. Nu ştiu, ai o criză, deal with it. Şi o să te gândeşti la ce scria în carte la capitolul…
R: Zi-mi de criză. Hai că ai atins un punct. Zi-mi o criză pe care aţi avut-o în ultima vreme la EC.
A: Noroiul. Nu a fost? Lumea a ajuns acolo, a plouat extraordinar de tare, nu se aştepta nimeni să plouă atât de tare, s-a făcut noroi şi a început – funny la un moment dat – şi apoi a escaladat şi risca să devină o chestie super urâtă pentru că erau o grămadă de locuri pline de apă și noroi: şi în zone, şi în camping, şi în festival. Şi atunci aveam două variante: una era să zicem că „Nu ţine de noi că a plouat, sorry, se mai întâmplă, e câmp deschis şi asta e” sau să încercăm cumva să remediem situaţia şi să le arătăm oamenilor că we care and let’s do something. Şi am început o comunicare de genul „Da, ştim. We’re on it, no worries, se rezolvă”, treabă care, bineînţeles, trebuia susţinută în teren de ce se întâmplă acolo.
R: Cum aţi comunicat? Pe ce? De ce v-aţi folosit ca să comunicaţi toată treaba aceasta?
A: În principal de Facebook pentru că era cel mai simplu. Răspundeam direct la comentarii, la mesaje şi la ce ne mai trimiteau oamenii. Ne mai trimiteau mailuri şi aşa mai departe. Susţineam că – „Da, ştim, acum se lucrează, au intrat buldozerele, au intrat oamenii, am adus fân, am adus rumeguş şi aşa mai departe.” Fiind într-un city story nu putem pune pietriş, cum au zis unii, şi încet-încet lucrurile s-au rezolvat şi atunci s-a întors toată situaţia. Lumea a apreciat foarte mult ce se întâmplă şi au văzut partea fun, până la urmă: „Ok, plouă, aceasta este situaţia, e bine că s-au rezolvat părțile critice şi acum let’s have fun şi let’s enjoy”. A devenit ceva despre care oamenii şi acum vorbesc, că ce tare a fost atunci când a plouat. Au uitat de disconfortul acela pentru că, cumva, a fost o problemă de care noi ne-am ocupat punctual, la faţa locului, iar ei au zis – „Super, acum hai să vedem partea bună din toată nebunia aceasta”.
R: Bine, dar voi nu aţi rezolvat toată treaba aceasta spunând „E gata, e perfect, nu v-aţi mai murdărit”. Ceea ce aţi arătat – şi cred că asta au apreciat oamenii – e că aţi stat acolo, că aţi muncit şi că aţi încercat să scoateţi cumva noroiul şi ei au zis – ”Ok, apreciem.” Ce e fain e că oamenii mai repede apreciază faptul că te lupţi să găseşti o soluţie la o problemă, decât să zici – „Îmi pare rău, nu e vina mea”.
A: Da, despre asta vorbesc. Puteam să zicem – „A plouat, se mai întâmplă, uite X exemple de festivaluri în Europa la care a plouat în această vară. Cu precipitaţiile nu ai ce să faci” sau „Da, sorry, a plouat, într-adevăr, poate am fi putut face altceva, dar hai să vedem cum rezolvăm acum situaţia. La busuri se gestionează situaţia, acum se deblochează drumul pentru că e unul mic şi de ţară care aproape cedează în situaţii de acestea”. Şi din lucrurile acestea am avut foarte mult de învăţat pentru a preveni în anii următori, cum a fost ediţia trecută. S-a investit foarte mult şi ne-am pregătit în cazul în care se întâmplă din nou să plouă. Am avut vreo 20 de mii de metri pătraţi de portafloor, puteau fi acoperiţi vreo 25 de mii de oameni în caz de ploaie, deci erau soluţii. S-au dat pelerine la intrare. S-a vorbit din timp: luaţi-vă cizme, s-ar putea să plouă, luaţi-vă haine groase. Lumea a venit pregătită. Nu a plouat, mai puţin sâmbătă când a plouat vreo 40 de minute. Ştiu că eram în camping atunci, dădeam o tură pe acolo şi erau efectiv oameni care chiuiau şi îşi scoteau toţi pelerinele şi cizmele.
R: În sfârşit, gen.
A: Am văzut o fată, era în faţă la Booha, şi era o băltucă acolo, singura băltucă din festival. Stătea acolo şi lipa, lipa, plici, plici îşi făcea un boomerang pentru ca să zică că a fost la Electric şi a plouat. Dar, overall, lucrurile au mers bine şi am învăţat foarte mult din întâmplarea aceasta din trecut. E o experienţă pe care o să o aplicăm de acum încolo.
R: Pentru orice criză în comunicare nu trebuie neapărat să te întorci la carte. Cartea îţi spune, dar nu o rezolvi.
A: Nu o să o rezolvi aşa, doar din comunicare. Prin comunicare arăţi ce se face concret.
R: Tu nu poţi să începi să povesteşti nişte lucruri, tu nu poţi să începi să dai nişte comunicate de genul – „Da, se va rezolva, da, ne vom ocupa şi nu se întâmplă nimic”. E ca şi cum ai zice că autorităţile au fost luate prin surprindere de zăpada mare.
A: Da, exact.
R: Serios? E decembrie şi voi sunteţi luaţi prin suprindere. Nu v-aţi gândit că o să fie zăpadă? „Da, ok, nu le-am scos afară încă, dar uite că acum le-am scos şi uite că acum ne apucăm de treabă”. Nu, ei zic că „am fost luaţi prin surprindere”. Deja lumea râde de chestia aceasta cu ”am fost luaţi prin surpindere.” Când îi aduci pe Mutemath? Ţi-am zis că de 3 ani te bat la cap.
A: Îl întrebăm pe Edmond care se ocupă de booking şi îi arătăm podcastul când apare. Uite, Edmond.
R: Că pe Switchfoot nu îi mai puteţi aduce pentru că văd că au luat o pauză. Andi, tu câţi ani o să împlineşti peste 20 de ani?
A: Acum am 29, deci o să am 49.
R: O să ai copii?
A: Cel mai probabil.
R: O să fii în Electric Castle cu copiii, cu căştile acolo.
A: Da, ar fi o imagine interesantă.
R: Eu îi apreciez pe părinţii aceştia care nu sunt genul acela care zic – „Am copii acum, nu mai pot să ies”. El e party animal, dar apoi gata deodată.
A: Sunt mulţi care vin cu copiii în festival şi e foarte tare. Noi le tot zicem de fiecare dată că pune-ţi-le căşti, don’t bring your kid into the mosh pit, pentru că mulţi erau acolo în primul rând cu copiii în spate. Nu cred că e safe, nu ştiu. Ştiu că e copilul tău. Şi, de aceea, dacă vin copii poate ar fi bine la un moment dat… habar nu am, nu dau eu acum lecţii de cum să îi crească, dar uneori poate nu ar fi safe să stea toată noaptea cu ei în spate. Dar sunt oameni care în timpul zilei, mai ales, vin cu copiii, se bucură şi după aceea duc copiii la culcare şi se întorc.
R: Îi lasă în cort.
A: Da, exact.
R: Pentru anul acesta care vine, tu, personal, cum te pregăteşti? Văd că eşti foarte relaxat. Oameni buni, deci tocmai, nu mai ştiu când am vorbit – săptămâna aceasta, zilele acestea. „Uite, vrei să discutăm?”, „Da”, „Bun”. „Ok, hai că mănânc„. După ce ne-am întâlnit a intrat aici şi l-am întrebat cum a fost mâncarea. „Bine, am mâncat un burger, totul e ok”. Eşti foarte relax, foarte chill. Ce e interesat e că şi în timpul festivalului te mai vedeam aşa foarte relax, foarte chill. Nu prea îţi exteriorizezi stările.
A: Încerc să nu. Nici să mă exteriorizez, nici să consum energia inutil pentru că nu rezolvi nimic dacă faci valuri aiurea. Aia e, hai să vedem cum o rezolvăm, exact cum am zis şi înainte. Ok, avem o problemă, ce putem face punctual acum ca să rezolvăm lucrul acesta?
R: Ok, avem o problemă. O rezolvăm. Dacă nu, nu. Dar asta este.
A: Nu, că trebuie să o rezolvăm. Tot timpul se poate rezolva ceva.
R: Tu ai şefi?
A: Da.
R: Ce zic şefii de tine?
A: E relaţia aceea corporate, dar bănuiesc că sunt mulţumiţi.
R: Am întrebat lucrul acesta aşa, că dacă e să asculte poate zic – „Cred că poate Andi are o părere prea bună despre el, că eu nu am o părere aşa bună despre el”.
A: Nu, de obicei, dacă e ceva, discutăm foarte deschis şi direct, dacă e o problemă sau ce ar trebui să schimbăm. De foarte multe ori vin şi ei cu sugestii pe campanii, ceilalţi vin cu idei despre ce am putea face. Le discutăm, facem un plan cu toate, le punem într-un Excel şi ne ţinem de el.
R: Vă plac Excel-urile acestea.
A: Da, Excel-urile, key note-urile.
R: Vă plac, vă plac.
A: Trebuie.
R: Deveniţi corporaţie.
A: Ține de organizare. A început ca un start-up şi it’s nice, dar până la urmă e un business mare şi sunt o grămadă de oameni în responsabilitate ta care vin acolo şi vin să se bucure de ceva. Şi sunt foarte multe aspecte de care trebuie să ţii cont şi atunci, evident, şi noi ne-am organizat ca structură şi ca echipă. Avem şi un mod de lucru mult mai pragmatic şi mai ok. Asta se întâmplă în următoarele două luni, asta se întâmplă pe termen lung, deci e aşa un plan cu obiective. Trebuie să ştii la ce să te raportezi, să ştii ce a mers bine, ce nu a mers bine.
R: Se vede când începe să pregătiți festivalul, vezi tot felul de afişe şi pe net toată lumea povesteşte despre Electric Castle. Cu siguranţă aveţi şi o structură de campanie de promovare: cât e paid, cât e partner, cât influencer, social, organic sau toate acestea. Şi chiar Sabina Cornovac întreba pe Instagram despre – acum e trendul acesta de influenceri – ”Cât de mult? Cum lucraţi cu ei? Vă folosiţi – şi am ridicat ghilimelele de rigoare pentru că companiile nu se folosesc de influenceri şi nici influencerii de companii -, dar cât de mult colaboraţi cu ei? Cât de imporanţi sunt ei pentru voi?” Aş vrea să intrăm puţin în subiectul acesta de infuenceri pentru că toată lumea vorbeşte acum despre lucrul acesta. Ştii că s-a întâmplat şi faza cu influenceriţa aceea care a scris despre hotelul respectiv şi toată nebunia. Cât de importanţi sunt influencerii pentru voi?
A: În primul rând, mi se pare că toată treaba cu influencerii a derivat din faptul că ai crede mult mai degrabă un prieten care îţi zice – „Hai la festival”, decât ai crede-o dintr-un ziar, că ziarul X te trimite la festival. Şi sunt nişte oameni cu mulţi, foarte mulţi, milioane de prieteni.
R: Poţi să ai milioane de prieteni?
A: Mă rog.
R: Urmăritori.
A: Urmăritori, followers, da. ”Haide la Electric Castle.” Şi cumva, toată relaţia noastră până acum cu influencerii a fost la modul – „Salut, noi suntem de la Electric Castle, se întâmplă, poate ştii, poate nu ştii. Dacă vrei să vii te aşteptăm la festival. Enjoy it” şi atât.
R: It’s on us.
A: Şi atât. Nu avem nimic. Vrem să fie ceva gen: dacă simţi nevoia să zici ceva, ştim că va fi ceva sincer, că ţi-a plăcut. Nu ne apucăm să facem contracte, să negociem fee-uri şi aşa mai departe. Hai să vezi cum e, că după aceea, dacă îţi place, zici mai departe.
R: Vorbeam într-un podcast mai demult – cred că cu Răzvan Dragoş de la TVdece – despre podcast şi cum poţi să introduci un podcast la un festival. Pentru că podcasturile apar o dată pe săptămână sau poate cineva îşi face în fiecare zi. Ziceam că poți să iei poate 2 personalităţi – tu sau oricine – şi ele să aibă câte o discuţie cu artişti, cu oameni din festival, să povestească vreo 20-30 de minute şi să îl pună sus în ziua respectivă podcastul. Poate 2-3 podcasturi. Ba mai mult, zi un brand care a fost anul trecut la voi.
A: Banca Transilvania.
R: Banca Transilvania să îşi facă o cupolă sau ceva şi să spună – „Noi îi aducem pe aceşti doi oameni, pregătim set-up-ul, voi trebuie să veniţi.” Banca Transilvania să fie cea care lansează. Îţi şi dau o idee acum – primul podcast de festival. Cu siguranţă v-aţi gândit sau nu. V-aţi gândit deja?
A: Da, ne-am gândit. Adică ne-am gândit la o platformă de content care să combine mai multe, inclusiv podcasturi.
R: Mi-a plăcut ce au făcut cei de la Apple Music. Chemau diferiţi artişti şi era super mişto. Gândeşte-te că îl vedeai pe Pharrell cu Snoop Dogg cu nu mai ştiu cine şi erau toţi la aceeaşi masă şi povesteau. Mi se părea atât de tare. Mai mult decât atât, era ca şi cum tu erai un intrus băgat în discuţiile lor. Tu nu comentezi nimic, dar te uiţi să vezi. Cam asta e şi cu podcastul.
A: Da, exact. Ne-am gândit să facem o platformă de content şi vrem să îi dăm drumul în curând – tot lucrăm la ea de ceva timp – prin care, exact ca şi înainte, zicem poveşti care poate că nu sunt neapărat ştiute despre Electric Castle în primul rând. Şi apoi să mergem mai departe, în zona de cultură alternativă, muzică, urban stuff, street şi aşa mai departe. Şi da, lucrăm şi probabil, cred că luna viitoare sau în martie cel târziu ar trebui să îi dăm drumul. Ar fi un going care după aceea să tot crească.
R: Ca un fel de magazine.
A: Un fel de ceva în zona aceea care să aibă nişte podcasturi, nişte playlisturi, video, articole. Să fie content constant din zona aceasta în care ne învârtim şi în care se învârte Electric.
R: Adică voi vreţi să dezvoltaţi şi o companie de media.
A: Exact.
R: Sună fain. E foarte tare strategia aceasta. De la nişte petreceri făcute – am înţeles că erau super exclusiviste, adică nu oricine putea să intre…
A: Da. Şi au tot crescut.
R: şi după aceea aţi dus-o la nivel de festival câţiva ani şi acum, următorul pas este o companie de media în care lansaţi un website sau ce o să fie, unde lumea o să găsească tot ce înseamnă cultura pop, cultura urbană, tot ce găsești în zona aceasta de muzică: de la dance la artişti.
A: Exact.
R: Şi aşa, voi puteţi să aduceţi branduri şi nu numai că semnaţi cu un brand la festival şi îşi fac activarea respectivă, ci acel brand să poată să aibă şi partea lui în revista aceasta online, să zic aşa, pe site-ul acesta.
A: Da, pe platformă aceasta de content. Apărea de multe ori problema că aveam anumit content pe care nu prea aveam unde să-l punem – în afară de Facebook şi Instagram – şi să îl dăm mai departe: newslettere sau aşa. Şi atunci am zis că noi, până la urmă, treaba aceasta o facem tot anul. Facem content şi o grămadă de multe altele. De ce să nu le dezvoltăm într-o platformă structurată care după aceea să cuprindă mai multe zone?
R: Şi o să fie la nivel internaţional sau naţional?
A: Vrem să fie în engleză, deci da, poate să meargă global.
R: În engleză. Super. Poţi să aduci jurnalişti, voluntari care pot să fie jurnalişti, fotografi şi toate acestea.
A: E o idee foarte generoasă şi sunt o grămadă de zone în care putem să mergem şi să vedem ce prinde, ce nu prinde.
R: Crezi că acesta ar trebui să fie următorul pas al unei companii? Să creeze un produs de media prin care el să poată să administreze tot ce înseamnă conţinutul lui, conţinutul companiei? Acum vorbim despre festival, vorbim despre EC.
A: Nu neapărat. Da, cred că e important să zici cât mai multe despre tine – mai ales că acum e un val cu storytelling – şi nu cred că mai contează când citeşti un articol despre ceva band super tare dacă îl citeşti pe Electric Castle sau dacă îl citeşti într-o revistă de muzică. Important e ca acel content să fie sincer şi ok. Să nu ţi se bage pe gât, să fie promo sau altele. Şi da, cred că e o chestie. Şi cred că o să fie mulţi. Redbull-ul a început să facă asta pentru că ei deja nu sunt un energizant, they are a media company.
R: Exact, exact.
A: Cred că o să fie mulţi care o să meargă în această zonă.
R: E foarte interesant cum Redbull-ul nu e o băutură energizantă, ci a intrat pe altceva. La un moment dat ştiu că am şi scris un articol despre Redbull ca media company şi cum au reuşit să facă nu doar o revistă, ci să cumpere alte site-uri din diferite zone pe care să le controleze şi după aceea să intre pe zona de festivaluri care sunt, de exemplu, pe sport extrem. Să intri într-un proiect ca acela cu feciorul acela care a sărit din stratosferă.
A: Felix.
R: Nici nu ştiu cum îl cheamă pe băiatul acela care a sărit, dar ştiu că a fost Redbull acolo. Poate că e defect profesional, dar mi s-a părut foarte tare. Cred că voi aveţi potenţialul să ajungeți să vă controlaţi voi conţinutul vostru, să vă controlaţi spaţiul vostru publicitar. Adică hai să fim şi sinceri. Oamenii plătesc bilet, dar în acelaşi timp există şi branduri care vor să se conecteze, vor să fie prezenţi, vor să existe acolo şi, cu cât sunt mai mulţi, cu atât pot să vină trupe şi mai mari, poate şi mai bune şi să facă şi mai mare fesivalul. Dar cât de mare vreţi să faceţi Electricul acesta?
A: Vedem. Vedem. Atâta timp cât nu scapă de sub control. Nu vrem să scăpăm de sub control. În primul rând, infrastructura ne limitează şi, în al doilea rând, nu vrem să fie o chestie aşa, nu ştiu… Vrem să îşi păstreze dimensiunea actuală, că altfel s-ar dilua şi atunci o menţinem. This is it. Şi atunci încercăm să dezvoltăm cât mai mult side projects de genul acesta. Pe lângă el.
R: Eu nu văd treaba aceasta ca un side project. Aceasta deja o să fie o întreagă companie, dacă vreţi să o duceţi acolo.
A: Da, asta zic. Vedem cum merge. Începem încet. Nu ne aruncăm cu capul înainte. Baby steps. Vedem ce prinde, cum ne descurcăm şi de acolo… we’ll see.
R: Sunt curios de părerea ta, din nou, din perspectiva unui consumator de festival, din perspectiva unui organizator de festival. Clujul a devenit big one în toată lumea. Bucureştenii abia aşteaptă să ajungă în Cluj dimineaţa, să poată să bea o cafea în zona aceasta boemă. Și să meargă la Electrci sau Untold. Crezi că în Cluj e nevoie de aceste două tipuri de -zic bine festivaluri sau festivale?
A: Ambele se acceptă.
R: Ambele?
A: Da.
R: Bun. Eu sunt ungur şi atunci am voie. E nevoie, e de acceptat sau, să spun aşa, se poate ca Clujul să îmbrăţişeze ambele festivaluri, să meargă împreună, să ajute festivalurile acestea, Clujul să crească, să se dezvolte şi să îl facă un oraş şi mai mare şi mai puternic?
A: Eu zic că da, pentru că, în primul rând, se adresează unor publicuri diferite. Noi avem o zonă, ei au o altă zonă. Clujul se dezvoltă foarte mult şi e un oraş în care vin foarte mulţi tineri. Şi e ok. Le oferi tinerilor de aici posibilitatea să se bucure de o experienţă de festival, dintr-o anumită zonă muzicală sau dintr-o altă zonă muzicală. Şi da, este foarte benefic pentru oraş pentru că vin foarte mulţi oameni. Gândeşte-te ce se întâmpla în august sau în iulie în 2000 în Cluj. Nu se întâmpla nimic. Plecau studenţii.
R: Erau băncile acelea colorate.
A: N-am prins vremea aceea, doar din 2008, dar ştiu din primii mei ani de facultate că în iulie – august nu se mai întâmpla nimic în oraş. Acum au apărut, s-au dezvoltat foarte multe evenimente. A apărut Electric Castle, apoi a apărut Untold, s-au mai dezvoltat.
R: Tiff, Jazz in the Park.
A: Exact.
R: Din mai până în septembrie e plin de festivaluri.
A: Da. Sunt hotelurile pline la toate evenimentele. Vin oameni foarte mulţi din afară. Eu nu văd decât un lucru benefic din toată treaba aceasta. E benefic pentru toată lumea. Fiecare îşi poate alege: poate să meargă la film, poate să meargă la jazz, poate să meargă la EDM sau poate să vină la Electric.
R: După Electric Castle, că aici eşti bias, care sunt festivalurile care îţi plac cel mai mult din România şi de ce?
A: Din România?
R: Da. De la Negreni.
A: Au tot apărut. Sunwaves îmi place. Îmi place Sunwaves-ul pentru că au avut un concept de la început – „Avem tehno, house, whatever, mergem la mare de două ori pe an şi după aceea mai facem, pe lângă, nişte party-uri”. Şi a fost un concept care a rămas consecvent şi l-au tot crescut în fiecare an. Cred că au avut până acum 15 ediţii sau ceva de genul. Şi e super tare. Vin o grămadă de oameni, toată Europa ştie. E un punct foarte important pentru comunitatea tech-house, e super tare. Şi cred că asta e important pentru festivalurile care apar şi o să mai apară.
Toată lumea încearcă acum să facă festivaluri. Da, ok, e foarte bine să faci festivaluri. Dar chestia cu care a venit şi Electric Castle e una unitară. Nu ai pus doar o scenă și ai adus o trupă, ci ai venit cu o experienţă, cu activităţi pe lângă, cu ceva închegat. Şi cred că treaba aceasta este foarte importantă pentru un festival care apare sau dacă o să mai apară: să meargă pe o zonă, pe o nişă. Să nu încerce din toate şi vede el după aceea, pentru că atunci nu îi mai păcăleşti. Oamenii au văzut o grămadă de festivaluri de afară, au văzut şi festivalurile din România şi da, dacă ar fi să apară ceva, ar trebui într-adevăr să fie diferit în felul său şi să aibă ceva unic. Şi atunci e super bine. E o chestie sănătoasă, se dezvoltă, creşte piaţa, lumea află de festivaluri, it’s good.
R: Am ajuns la final. Nu ştiu dacă mi-am atins scopul de a nu vorbi foarte mult despre Electric. Până la urmă e ciudat, pentru că numele tău se leagă foarte mult de Electric şi Electric de numele tău. Într-un fel e normal şi e natural să vorbeşti despre un lucru, despre un proiect pentru care te trezeşti dimineaţa, te culci seara, lucrezi în fiecare zi 8, 10, 12 ore sau sunt unele zile când lucrezi 20 de ore lucrezi – cum ar fi în timpul festivalului – şi nu poţi să nu vorbeşti despre asta, nu poţi să nu vorbeşti despre proiectul acesta. Dacă aţi aflat nişte lucruri pe care nu le-aţi aflat altundeva, atunci mă bucur. Dacă le-aţi mai auzit, atunci asta este. Aţi ascultat podcastul. Andi, îţi mulţumesc frumos.
A: Şi eu îţi mulţumesc.
R: Şi dacă vrei să le spui ceva…
A: Ne vedem la castel.
R: Eram sigur că o să zică lucrul acesta. În loc să zici şi tu -”Mulţumesc, podcastul e foarte tare, l-am ascultat.” Se vede că Andi nu e omul ”acela” de comunicare. El se mulţumeşte cu cuvintele puţine.
A: Da.
R: Oameni buni, acesta a fost Podcastu’ lui Katai. Nu fac foarte des asta, dar vă mulţumesc, în primul rând, celor care aţi dat subscribe fie pe katai.ro, fie pe Itunes, fie pe Stitcher. Aş aprecia şi mai mult, dar oricum apreciez, să lăsaţi un review, să daţi câte un share, să arătații unui prieten, să daţi un comentariu dacă v-a plăcut sau nu, să-mi spuneți dacă acesta cu Andi nu a fost bun sau a fost cel mai bun. Fiţi foarte sincer. Promit că o să îi trimit toate mesajele lui Andi şi el o să vă caute şi de acolo e treaba lui. Să aveţi o zi frumoasă şi vă mulţumesc.
A: Salut.
Multumesc frumos!
Mi-ai facut ziua mai frumoasa!
O sa va ascult de cate ori voi avea nevoie de mai multa energie.
Andi, de fiecare data imi da energie….