Cele mai frumoase povești sunt cele pe care nu le poți spune.

Cornel Ilie

Deși nu ne-am cunoscut niciodată oficial, a fost o primă întâlnire ca între prieteni care nu s-au mai văzut demult. Desigur, online-ul ne-a ajutat să scăpăm de pașii ăștia prin care trebuie să treci atunci când cunoști pe cineva pentru prima dată.

Poate că între mine și Cornel a venit acest respect reciproc pentru munca pe care o facem în fiecare zi și pentru că după atâția ani încă suntem constanți (și dăm la sapă). Bine, atunci când vorbim despre “mai mulți ani” el are mult mai mult trecut și experiență decât am adunat eu până acum.

Dar dincolo de Cornel de la Vunk, am descoperit un tip care e într-o continuă căutare de povești care trebuie spuse, trebuie arătate sau doar trebuie ascultate.

În episodul de azi Cornel a povestit despre diferențele dintre Cluj și restul țării, despre generația între 20 și 30 de ani, despre povestea din spatele caravanei Românii au talent și, desigur, despre social media, conținut și blogul lui.

Așa că nu mai așteptați prea mult, dați un play pe oricare buton vă place și lăsați interviul să curgă.

Unde îl găsiți pe Cornel pe internet:

• Cornel Ilie Facebook
• Trupa Vunk
• Blog Cornel Ilie

Subiecte discutate:

• Ce părere are Cornel despre Cluj-Napoca
• Despre teama pentru succes.
• Diferențele dintre țările străine și România.
• Despre manageri și leaderi.
• Generația între 20 și 30 de ani.
• Cum a fost în caravana Românii au Talent.
• Despre documentarul pe care vor să îl facă cei de la Vunk.
• Sfaturi pentru cei care vor să se apuce de muzică.
• Părerea lui Cornel despre cifrele din online.
• În ce mediu comunică cel mai bine cu publicul lor.
• Cum trebuie să fie artiștii în online și nu numai.
• La ce trebuie să se uite publicul în timpul unui concert.
• De ce artiștii aleg să cânte atât la zilele orașelor, cât și în cluburi.
• De ce s-au apucat băieții de la Vunk să cânte.
• Despre blogul lui Cornel.
• Ultimele 3 piese ascultate de Cornel de pe telefon.

Idei și Citate

• Să-i încărcăm pe alții cu eșecurile noastre.
• Poporul român este cel mai bun caz de psihologie.
• Poporul român e un fel de mall al ADNurilor.
• În momentul în care lumea o să ne cunoască povestea, o să ne înțeleagă piesele.
• E foarte important anturajul, mediul în care crești.
• Eșecul face parte din succes.
• Țara este plină de șifoniere pe care stă o chitară abandonată.
• Ce vrei tu să faci? Pasiunea pe care o ai te lasă să dormi noaptea?
• Nu poți să dormi liniștit știind că nu te împlinești.
• Răbdarea trebuie să existe tot timpul, în orice epocă.
• Timpul e același.
• Nu văd de unde e demența asta pentru vizualizări.
• Concurența ta e viața. Ce postează ceilalți oameni.
• Tu trebuie să fii mai interesant decât lucurile simple.
• Cea mai importantă trebuie să fie autenticitatea.
• Fără să vrei, poți să influențezi niște oameni.
• Cred că trebuie să fii om.
• Ce e mai rău pentru un artist nu e să cadă, ci să nu mai conteze în ochii oamenilor.
• Publicul nu e încă învățat să taxeze.
• L-ai scos pe om din lumea reală și îl duci într-un loc imaginar.
• Blogul l-am făcut pentru că mi-am dat seama că am de spus povești pe care nu le pot pune în 2 strofe și 1 refren.
• E un loc de terapie, unde pot spune niște lucruri.
• Dacă ești atent, vei găsi peste tot un subiect de poveste.

Și ca de fiecare dată, vreau să le spun un gigantic MULȚUMESC și băieților de la BigTime – Production care fac să sune bine fiecare episod.

Audio Transcript

R: Bună ziua, oameni buni, și bine ați venit la un nou episod al Podcastului lui Katai. Fără prea multe introduceri, vă spun că îl am lângă mine pe Cornel Ilie, de la Vunk.

C: Salutare, salutare.

R: Ce faci, Cornel?

C: Bine v-am găsit, în sfârșit! Ce să fac? Acum vreo trei ore am ajuns în Cluj, am aterizat  pentru concertul din seara aceasta din cadrul festivalului DOR, am fost la Polivalentă și am făcut probe de sunet, de lumini, ecrane și așa mai departe, și acum am venit să povestesc cu tine, căci și așa aveam noi asta în plan demult. Iată-mă, pregătit.

R: Ce e festivalul DOR?

C: Este un festival legat de ziua de Dragobete, 100% românesc. Noi vibrăm la orice înseamnă toată ideea aceasta de producție la noi în țară, atât pe zona de evenimente, cât și dacă e să ne gândim la branduri. Festivalul acesta, fiind la început, vrem să îl susținem, pentru că noi avem această tendință – de a începe lucruri sau de a fi acolo când se fac primii pași. Și a picat foarte bine această ocazie pentru noi, mai ales că pentru noi, Clujul este o piață pe care vrem să o cucerim pentru că nu este cucerită.

R: Hopa…

C: Da. Clujul este, în viziunea noastră, în povestea noastră, un fel de punct exterior. România… și Clujul. Clujul trebuie tratat altfel față de alte orașe

R: Toți bucureștenii ziceți asta.

C: Nu. Mă refer la faptul că trebuie tratat cu mai mare atenție chiar și decât București. Eu nu am orgolii de bucureștean, chiar dacă sunt originar de acolo, dar pot recunoaște că Clujul este capitală în acest moment. În București doar sunt niște instituții care reprezintă statul, dar capitala este aici, la voi. Tot ce se întâmplă mai important este în Cluj, e reală chestiunea aceasta, a devenit oraș turistic chiar și pentru cei din București, care vor să vină în vacanță în Cluj, în loc să meargă în afara țării. Se întâmplă atât de multe aici.

R: Am o mulțime de prieteni care-mi spun că vin la TIFF, la Jazz in the Park, Electric, Untold. Nu prea am auzit clujeni care să spună – ”Mă duc în București în concediu.”

C: Cred că nu mai este loc de nimic și de nimeni oricum. Este un haos total în București. Poți merge acolo o noapte, două, să te distrezi, să te plimbi prin Centrul Vechi, pe Calea Victoriei, cu ocazia unor evenimente care apar odată la câțiva ani, cum au fost, de exemplu, concertele Queen și Adam Lambert, Bon Jovi, Robbie Williams. Eu cred că se va muta atenția artiștilor mari dinspre București spre Cluj, pentru că aveți și Stadion și sală de spectacol indoor, ceea ce în București nu există. Sala Polivalentă de aici este mult, mult peste Polivalenta de la noi și este aproape dublă dacă ne gândim la capacitate, asta pe lângă dotări tehnice. E mai nouă, în primul rând, e gândită mai modern.

Sala Polivalentă din București este dedicată sportului în principal. Am încercat să o transformăm într-o sală de spectacol și am ținut producții proprii, cu scenotehnică, și am încercat să venim cu inovații de afară și așa mai departe. Dar venind la Polivalenta de aici am avut un sentiment pe care l-am mai trăit foarte demult, acela de la primele noastre concerte, când urcam pe scenă și ziceam – ”Wow, ce tare”. E prima dată când vin în Sala Polivalentă din Cluj, am vrut să vin la FedCUP, dar nu am mai ajuns, și când am văzut sala mi-am spus că pentru asta te apuci de cântat, ca să ajungi în astfel de săli, în astfel de locuri, să cânți și să simți puțin din aura unei trupe mari. În momentul în care cânți într-un astfel de loc, te simți ca o trupă mare. Ești, nu ești, asta e ceva ce nu contează, dar tu te simți ca un mare star.

R: Aș vrea să mă leg aici de ceva ce ai spus tu la un moment dat despre Simona Halep și teama de succes. Mie mi se pare foarte interesant ca un artist care cântă de peste 30 de ani, așa cum ești tu, să vorbească despre subiectul acesta – teama de succes.

C: Eu cred că teama aceasta este reală, vizibilă și cel mai ușor de observat este în domeniul sportiv. Dacă te uiți în istoria meciurilor importante ale sportivilor români, în foarte multe competiții îi vedem cum pun în practică vorba aceea ”se încearcă precum țiganul la mal.” Fix la un pas de o mare performanță, intervine această teamă, care poate fi foarte ușor și concret explicată de către un psiholog. Începi să-ți pui întrebări – ”Dacă câștig, dacă fac performanță, cum mă va schimba asta, cum mă va privi lumea?” și pui presiune pe propria persoană. Eu am spus chestia asta despre Simona la finala de la Melbourne. Ea conducea în setul 3 cu scorul de 4-3 și urma să servească, dar cred că meciul s-a pierdut când Wozniacki a cerut pauză medicală deși, a fost evident pentru toți că nu avea nevoie, a fost o chestiune de tactică. Ei bine, în momentul acela, Simona a avut timp să-și pună întrebări. Nu o cunosc, nu știu dacă ea e un om foarte puternic psihic sau nu, doar încerc să-mi imaginez.

R: Crezi că treaba asta ține de mentalitatea românului, care merge, pedalează și la un moment dat ajunge să se simtă pierdut, să nu știe unde e? E ca atunci când ți se spune să mergi fără să te uiți în sus când ești la înălțime, doar mergi ca să poți trece podul. Și atunci când te oprești și te uiți în jos, te sperii și nu mai poți continua drumul.

C: Se apropie puțin situațiile, pentru că atunci când privești în jos și vezi că la 100 m sub tine este o mare prăpastie, încep să apară temerile – ”Dacă o să cad?” Cred că există în sângele românesc frica asta, cred că face parte din celulele noastre, din istoria noastră. Cei care fac performanță și sunt într-adevăr câștigători, printre care se numără și Simona, dar și cei care își depășesc condiția, nu neapărat că sunt locul 1 undeva sau câștigă premii. Doar gândește-te că nicio industrie de la noi nu este susținută așa cum ar trebui și sunt mulți care se zbat să răzbească. Sunt oameni care fac performanță, care merg afară și se bat umăr la umăr cu unii care au fost educați cum trebuie, au fost sprijiniți, s-au investit bani în ei, în sistemul care să-i împingă în față.

Noi avem un talent nativ și o creativitate care compensează probabil toate aceste lipsuri pe care le avem și le vom avea în continuare. Zi-mi o industrie de la noi care este sprijinită să facă treabă. Nici măcar agricultura, în condițiile în care România era supranumită ”Grânarul Europei”. Nici măcar asta nu mai suntem, nu știu ce am mai putea produce noi. La noi e doar haos peste tot și problema este că la nivel de vârfuri nu există manageri, ci doar oameni puși întâmplător în funcții.

R: Mă gândesc puțin la treaba asta cu lideri. Tu, de exemplu, ești de foarte mult timp, de 30 ani, în industria muzicală, de entertainment.

C: Stai să lămurim asta. Acum 30 de ani m-am întâlnit cu Nicu, bateristul trupei, în Clasa de Muzică, atunci am început. Dar atunci nu exista entertainment România, existau doar probleme culturale.

R: Hai să spunem atunci de câți ani ești.

C: Din 99 aproximativ, deci de aproape 20 de ani.

R: Voi, cei care aveți oportunitatea de a influența oamenii, tinerii, noua generație și care intrați în contact cu persoane cu potențial, crezi că puteți gândi ca niște lideri? Să spuneți că – ”Trebuie să formăm alți lideri, pentru că dacă nu creștem noi oameni care să vină după noi și care să continue munca noastră, se termină totul?” E ca la țară, dacă nu ară nimeni pământul, el rămâne bătătorit. Crezi că asta se întâmplă și azi în România – nu doar că nu avem manageri, dar nu s-au crescut manageri și lideri care să conducă țara?

C: România are șefi, nu are lideri. Sau sunt extrem de puțini. Pe lângă asta, există o mare prăpastie între generația de 20 de ani și cea de 30. Eu am încredere foarte mare în cei care au acum 14 ani, 10, 16 ani. Mi-e teamă de cei care sunt în marja de 20-30 ani pentru că au prins toată debandada din învățământ, nu au înțeles absolut nimic din toate schimbările care s-au întâmplat, au prins toată nebunia cu plecatul din țară, mirajul că pleacă afară și se întâmplă nu știu ce, sunt mulți care au copilărit sau au crescut în familii dezorganizate, în care părinții erau în străinătate sau s-au despărțit.

E o problemă pe care eu mi-am pus-o și am adus-o și în atenția altor colegi. În momentul acesta, dacă e să iei niște oameni din industrie, artiști cunoscuți și să le spui – ”Vreau să vorbești unor tineri, să-i inspiri, să-i motivezi, fără teamă, spune-le ceva”, vei vedea că rămân tot mulți care sunt în zona rock, underground, dar din zona mainstream… zi-mi pe cineva care are între 20-30 de ani, artist, și care crezi că ar putea fi lider. Fată sau băiat, cine vrei tu, numește-l. Din generația 20-30.

R: Cred că există unul singur: Psihotrop.

C: Foarte bun proiect. În zona de hip-hop e mai ușor de găsit pentru că oamenii aceia își scriu textele din anumite motivații, nu pentru succes, nu pentru a fi populari. Și acolo poate mai găsești. Nu știu cât de credibili sunt pentru alții, pentru că oamenii reacționează la nume cunoscute mai bine decât la …”cine e Psihotrop?” Vor fi mulți care vor întreba asta. Mie îmi place foarte mult, am dat share la ce mi-a plăcut din ce a făcut el, cred în datul mai departe, dacă auzi ceva care-ți place, arată-le și altora. Revenind, cred că este o groapă, o prăpastie, o generație care nu a învățat mai nimic, cei între 20 și 30 de ani. De acolo, pot exista niște excepții spectaculoase, dar marea masă cred că are mari probleme de adaptare și există o mare frustrare acolo. Nu știu câți ani ai tu…

R: Am trecut cu câteva luni de 30.

C: Știi că era ”generația cu cheia la gât” și ”generația cu cuțitul la os”, pentru că acelei generații nu i s-a oferit nimic, părinții veneau din comunism, cu niște reflexe de gândire și mentalități care nu mai au nicio legătură cu ce se întâmplă acum. Cred că este o generație zombie acolo. Am foarte multă încredere în cei care au până în 18 ani, dacă e să delimităm ca vârstă. Sunt altă specie.

R: Ai văzut în drumul tău, în caravana pe care ai avut-o vara aceasta, copii cu potențial?

C: Am văzut. Și am identificat același păcat – teama de succes. Dar am văzut și oameni care s-au prins că nu au nimic de pierdut și puși pe o scenă se transformau și deveneau mai buni decât erau. Succesul show-ului stă în faptul că ei vor să fie ascultați și vin acolo să spună o poveste, povestea lor, un of pe care îl au. Te văd ca pe un barman sau un taximetrist, pentru că nu are cine să îi audă în momentul acela.

R: Voi jucați, de fapt, și rolul de psiholog.

C: Sunt mulți care vin doar să se descarce, să spună o poveste, cineva să-i audă și să-i compătimească sau să-i încurajeze. Foarte mulți, crede-mă, foarte mulți. Au fost zile și momente în care te gândeai – ”Cum pot oamenii aceștia să treacă peste asemenea povești, cum supraviețuiesc, cum luptă?” E foarte mult curaj în ceea ce fac ei, pentru că ei vin și se afișează în fața noastră, pentru cei mai mulți acea zi este cea mai importantă din viața lor. Pentru că speră că viața lor se va schimba cumva, că cei 4 din juriu le va spune ceva care le va schimba viața.

R: Ai simțit o oarecare responsabilitate pe umerii tăi când ai realizat chestiunea aceasta? Oamenii vin acolo să vă spună problemele, să fie ascultați, și cu siguranță pe umerii tăi a căzut o responsabilitate, nu doar aceea de a-l duce pe scenă și a-l ajuta să-și pregătească piesa, dar poate și după. Poate tu ai avut o responsabilitate mult mai mare decât a celorlalți, fără să diminuez acum partea celorlalți, dar din ce povestești acum, ai făcut un lucru foarte greu.

C: Nu eram singur acolo, eram cu echipa de producție, vreo 4-5 persoane care vedeam toate momentele care treceau prin față, ne sfătuiam, ne înțelegeam din priviri. Sunt și foarte mulți care vin acolo și nu au niciun talent, dar au impresia că au pentru că așa le-au spus cei apropiați – ”Du-te, că ai talent!” Sunt mai multe divizii. În primul rând, sunt cei talentați, care îi vezi din ochi. Eu cred că talentul îl vezi în privire, omul vine cu încredere în el și știe cine este, știe ce poate să facă. Chiar dacă nu este desăvârșită creația lui sau acel performance, îl simți de cum intră, pentru că are o aură anume.

Mai apoi, sunt cei care vin împinși de către alții, care nu vor să fie acolo, dar vin și cred că mai sunt și cei care vor să spună povestea, care nu se așteaptă la nimic. Doar vin acolo, intră într-o cameră, unde nu-i aude absolut nimeni, niciun cunoscut, pentru că în România mai există și teama aceea, legată de ce va spune vecinul, x și y, și de aici derivă foarte multe păcate ale societății noastre. Cel mai mare este cel cu violența domestică. Foarte multe femei acceptă chestiunea asta pentru că le este teamă de ce va spune lumea, despre rușinea pe care o trăiesc ele. Acesta este un mare păcat și sper să trecem peste treaba asta și femeile să înțeleagă că nu e nicio rușine, că e mai grav să rămâi în acea situație. Bun, să nu deviez.

Printre cei care vin deși nu vor să fie acolo, sunt foarte mulți copii. Aici iar este complicat, pentru că vin niște copii care sunt îndepărtați de la plăcerea de face ceva – de a cânta, de a dansa, de a juca, pentru că vin împinși de părinți sau de profesori cu niște acțiuni care nu sunt potrivite vârstei lor și se vede că nu le face plăcere să facă acel lucru. Fac numărul în 2-3 minute și sunt cei mai fericiți când pleacă. Nu sunt fericiți în timpul actului, ci pentru că au scăpat și pot merge la joacă. Avem și asta în sânge – ce am știut sau n-am știut noi să facem, îi punem pe copii, și transformăm eșecurile noastre în acțiunile altora.

Cred că poporul român este cel mai bun caz de psihologie. Avem atât de multe lucruri frumoase și atât de multe lucruri defecte, încât putem să acoperim toată gama civilizației lumii, să o regăsim în poporul român. E un fel de mall al genelor, al ADN-urilor, așa îmi pare mie. Găsești ce vrei tu, e un bazar genetic.

R: Vreau să vorbim puțin despre documentarul pe care vreți să-l faceți. Mi se pare că aveți o poveste de spus dacă ați ales să faceți lucrul acesta. Iar ce mi-ai zis tu acum, nu sunt experiențe dobândite în ultimii 2-3 ani, ci în mii de km străbătuți, în cântatul în fața a mii de oameni, poate în spatele scenei, în frustrări, nervi și așa mai departe. Din punct de vedere strategic, ca și marketing, e foarte ok, e super bine. Mai ales acum, când e la modă treaba aceasta cu documentarea carierei și să lași oamenii să vadă părți din viața ta.

Când ai făcut live-ul pe Facebook, în care ai anunțat asta ai spus că – ”Nu e despre noi, ci despre voi, cei care ați cântat cu noi, care ați plâns pe piesele noastre, care v-ați despărțit pe piesele noastre.” De unde v-a venit ideea documentarului despre oamenii care vă ascultă și pentru oameni aceia? Și voi mergeți cu el la festivale la filme? Rămâneți pe scenă, de ce să mergeți la filme?

C: În momentul acesta, noi suntem una dintre trupele sau artiștii care am trăit mai mult din ce comunicăm în afara pieselor, decât piesele în sine. Faptul că promovăm un mod de a gândi, un anumit spirit, o anumită mentalitate, că încercăm să facem anumite campanii în jurul pieselor sau ale spectacolelor, sau pur și simplu campanii de bun simț în care spunem – ”Uite, ai putea să încerci să fii mai atent la oameni”, chestii foarte simple. Noi avem un hashtag care se numește ”#IubeșteLumea.” Atât. Nu spune nimic altceva, e doar un gând bun.

Documentarul face parte din același mod de a gândi și de a acționa. În momentul în care lumea ne va afla povestea, va înțelege și mai bine piesele. Cei care nu au înțeles unele piese sau nu au fost atenți, acum le vor vedea altfel. De fapt, încercăm să le oferim niște tool-uri, prin care pot vedea altfel cine suntem. Nu facem asta pentru că mă simt eu vreun neînțeles, ci pentru că avem o poveste. Și avem o poveste care a trecut prin tot procesul firesc al dezvoltării unui artist. Adică totul a plecat de la pasiunea din școală, toată viața ne-am dorit să facem asta, nu am vrut să mă fac scafandru și m-am făcut cântăreț / muzician, cum vrei să-i spui. Acesta a fost primul gând când am devenit eu conștient și asta am ajuns să fac.

R: Ce au zis cei din jurul tău când ai spus că asta vrei să faci?

C: Am avut noroc că am avut o familie care m-a încurajat tot timpul. Și acesta iar este un lucru pe care vreau ca lumea să-l știe – e foarte important anturajul, mediul în care crești. Sunt multe cazuri și am avut în trupă un coleg care nu era deloc susținut de familie, ba chiar dimpotrivă – ”Nu te mai duce, nu mai face chestia asta pentru că-ți va fi rău.” Apar niște diferențe de a gândi, de a crea. Vrem să arătăm toți pașii aceștia, cântatul într-un garaj, în subsolul unui bloc, cover-urile proaste, cântat prost, mai apoi cum ne-am dat seama că nu e ok, că trebuie să facem altfel, să cântăm altfel, trebuie să începem să scriem piese, mai întâi în engleză, apoi în română, mai bune, mai interesante, mai inspirate; greșelile făcute neavând niciodată vreun manager până acum câțiva ani; greșelile făcute când nu știam ce înseamnă PR sau comunicare.

Sunt foarte multe lucruri și noi am învățat din propriile greșeli, poate din acest motiv drumul nostru este destul de lung și cu pași foarte mărunți. Noi nu am fost vreo explozie, noi am insistat mereu, ne-am încăpățânat, pentru că n-a fost nimeni să ne spună să nu facem ceva. A trebuit să facem o greșeală, să zicem că am învățat și asta și să trecem la următoarea. Mi se pare foarte bine exprimată acea vorbă – ”Eșecul face parte din succes.” Noi am trecut prin toate procesele, prin toate etapele, pe care e ok să le arzi. Foarte mulți acum, în perioada aceasta, din cauza ritmului în care se trăiește și funcționează lumea, nu mai au răbdare. Și totul trebuie să fie acum. Mâine? Mâine este deja târziu, trebuie să se întâmple acum. Tu, dacă îmi dai like, îmi dai azi, dacă îmi dai mâine, eu nu mă mai uit la ce am postat ieri, deja nu mă mai interesează.

R: Deja am altă postare.

C: Da. Asta se traduce, comportamental, în foarte multe nuanțe, dacă te uiți deep la ea.  Sunt două motive pentru care am vrut să fac documentarul. În primul rând, vreau să rămână undeva povestea noastră pentru că sunt multe lucruri pe care n-au apucat să le spunem sau le-am spus și nu am făcut-o cum trebuia, cu vocea care trebuia și lumea, publicul nostru nu le-a înțeles sau a trecut așa pe lângă ele. Vreau ca copiii mei să știe care a fost povestea noastră. Cele mai frumoase povești sunt acelea pe care nu le poți spune pentru că-l deranjezi pe celălalt. Ei bine, în documentar spun niște lucruri pe care le aveam pe suflet despre anumite momente în cariera noastră în care unii oameni nu au fost ok. Și nu au fost ok pentru că spun eu, ci obiectiv vorbind. Și spun lucrurile acestea acolo.

Cel mai important este că vreau să fiu un exemplu, un motiv în plus, o șansă în plus pentru cei care își fac trupă. Vreau să nu se lase, să nu-și abandoneze trupa. Zic asta și în documentar – ”Țara este plină de dulapuri / șifoniere pe care stă o chitară abandonată.” Foarte mulți, când sunt mici, când sunt tineri, vor să-și facă o trupă. Evident, nu toți pot face asta, nu toți continuă, nu toți sunt făcuți pentru asta. Dar ce te faci cu cei care sunt foarte talentați, ar putea să facă asta, dar nu sunt lăsați, nu sunt lăsați sau încurajați. Pentru că nu are cine să-i asculte, să-i susțină, nu au unde să meargă să-și arate muzica, nu au unde să-și găsească publicul.

R: Uite, aici ai punctat un lucru foarte fain: sunt oameni care vor să facă, dar nu sunt lăsați. Crezi că este nevoie, astăzi, în 2018, să mai fii lăsat să faci muzică? Ai YouTube. Justin Bieber asta a făcut, s-a apucat de chitară uitându-se pe YouTube. Ed Sheeran a început să cânte pe stradă, l-au filmat, l-a văzut o lume întreagă. De ce astăzi artiștilor sau chiar fotografilor, le este frică să creeze, să uploadeze pe Internet munca lor? Prima chestie pe care o postezi poate e nașpa, a doua la fel, dar în timp va fi mai bine. Ce sfat ai acum pentru cei care au nevoie de încurajare, pe lângă faptul de a le reaminti că au online-ul la mână?

C: Ce sa facă? Știi, acestea sunt momente în care fiecare înțelege cât de mare este pasiunea lor pentru ceea ce vor să facă. Sunt piedici care îl fac să cearnă, să diferențieze dacă are puterea sau nu poate face asta. Niciodată în viața mea nu m-am gândit – ”Dacă până aici a fost?” Tot timpul m-am gândit – ”Ok, ce fac acum?” Nu mi-am pus vreodată problema că va fi un sfârșit. Când apar momente de genul acesta te întorci și te gândești de ce te-ai apucat să faci asta. Tot timpul trebuie să te întorci la – ”De ce faci asta?” Dacă concluzionezi că o faci ”pentru că vreau să apar la televizor și acesta este visul meu”, s-ar putea să nu poți să faci asta niciodată pentru că pleci de la o motivație care nu este foarte corectă pentru tine, ca artist. Oamenii aceia, care ajung foarte populari și pe care îi admiri, datorită cărora ai vrut să devii artist, au avut la bază o altă motivație, au vrut să spună lucrurile altfel.

R: Am citit zilele trecute într-o carte că cea mai mare tragedie a unui om nu e că îți pierzi viziunea, ci motivația. Poate că prima motivație este să apar la televizor, dar dacă există și una mai deep, mai profundă, ceva care să mă schimbe pe mine și oamenii din jurul meu?

C: Evident că acesta este un criteriu de validare foarte puternic, pentru că odată ce apari acolo, înseamnă că unii consideră că merit să fiu acolo. Cred că este și mai simplu de atât – ce vrei tu să faci și pasiunea aceasta, te lasă să dormi noaptea sau nu te lasă? Pentru că dacă nu te lasă să dormi noaptea, nu te poți odihni pentru că nu știi cum să faci, nu-ți găsești pașii, poate ești făcut să faci chestia asta, să mergi mai departe. Dacă poți să dormi noaptea cât ție nu-ți merge viața încotro ai vrea, cred că nu ești făcut să faci asta. Pentru că nu poți să dormi liniștit știind că nu te împlinești. Nu cred că poți face treaba asta.

Oamenii care au o pasiune reală sunt asemenea îndrăgostitului. Dacă iubești în secret o fată și ea nu îți răspunde și nu se uită la tine, stai noaptea cu ochii pe pereți și te gândești cum să faci, te doare că ea nu te bagă în seamă, că îi ești indiferent. Este fix același lucru. Nu poți fi îndrăgostit, să te cerți cu iubita și să mergi să te culci liniștit. Înseamnă că nu ești atât de îndrăgostit, că nu pui atât de multă pasiune în relația aceea. Și aici este vorba exact  despre cât suflet pui, nu minte. Pentru că mintea vine cu timpul, dar sufletul e același de la început și cântărește mult cât de puternică este forța emoțională pe care vrei să o implici în a-ți duce pasiunea mai departe. Această forță va fi constantă față de puterea minții. Aceea ține de experiență, trebuie să pui în calcul niște factori de gestiune, de bani etc. Dar dacă vocea din suflet este mai puternică decât calculul acesta mental, atunci poate chiar ești făcut să fii artist, sau un om care să-și urmeze o pasiune. Poți fi și un mare chef. Poți să te apuci de alergat în jurul lumii, habar n-am. Nu mai e vorba de artă aici, ci de pasiune.

Ce face un om pasionat dacă nu își atinge potențialul? Asta e frustrarea mea cea mai mare, că sunt foarte mulți oameni care nu își ating potențialul pentru că se lasă trași în jos, cel mai des și cel mai grav, de orgoliu. Acolo e cel mai grav, pentru că este de nereparat. Mai apoi, de exemplele din jur, anturajul, dacă ești mai slab sau nu, dacă-i vezi pe unii avansând mai repede decât tine, lipsa răbdării e iar un mare defect. Răbdarea trebuie să existe tot timpul, în orice epocă.

R: Evident, dar astăzi nu mai poți vorbi așa de ușor de răbdare.

C: Ba da. De ce să nu?

R: Toate lucrurile se întâmplă atât de repede și deja trebuie să te miști rapid și nu mai poți să ai răbdarea aceea în care construiești, mai pui o cărămidă și o altă cărămidă și tot așa. Dacă pui un videoclip pe YouTube, vei sta cu ochii pe Analytics să vezi cât crește, cât de mulți l-au văzut, cât au vizionat din toată piesa. Tu vrei să analizezi fiecare milisecundă dacă a fost ok sau nu ce ai uploadat. Nu zici – ”Ok, am pus și vreau să lucrez la următoarea piesă.”

C: Nu, uite că nu cred că e așa.

R: Ok.

C: Eu postez video-ul. Știu atunci sau simt, există o vibrație, o energie a comentariilor, a implicării oamenilor în ceea ce postezi, dacă vorbim strict de zona de online. Tu simți dacă a mers bine. Te uiți la cifre doar ca să înveți ceva din ele, nu să-ți dovedească dacă a mers bine sau nu. Știi dacă a prins, pentru că asta vrei – să devină viral, să reacționeze lumea. Știi, simți, vezi cum se duce mai departe. Da, după, la rece, iei niște insights și vezi ce poți învăța, ca data viitoare să poți aplica tehnic niște aspecte. Dar nu cred că tu vei simți că nu a mers bine și te uiți la insight și vezi – ”Ah, stai că a mers bine”, și-ți schimbi părerea. Nu poți să te minți. Mai apoi sunt cifrele, și înțeleg și asta – că nu poți separa online-ul de cifre.

R: Cred că așa e și în muzică, pui piesa respectivă, e ascultată sau nu, te uiți la insights…

C: Scuză-mă că te întrerupt. Ce zici tu e echivalentul view-urilor și numărului de like-uri. Minciună cap-coadă. Nu contează. Nu văd de ce este demența aceasta după vizualizări, nu știu la ce ajută. Nici să-mi spui că mă îmbogățesc, pentru că sunt unii care fac banii din asta, habar n-am. Poate fi acesta un criteriu, dar altfel, nu este deloc un barometru al succesului, nu la noi, în România. Sunt atât de multe contradicții legate de cifre, de câți followeri are cineva, de câte like-uri are o pagină, și ce se întâmplă în realitate, când iese pe ușă artistul.

R:  Să zicem că ai 7 milioane de like-uri pe Facebook și ai un concert. Umpli sala aceea? Din cei 7 milioane, nu vor veni toți, dar măcar 100.000 aduci? Că până la urmă, la asta se rezumă.

C: Noi avem 330.000 de like-uri pe pagina trupei Vunk. Cam care ar fi media unui engagement real, care ar trebui să fie?

R: Pe online?

C: Da. Din 330.000, care ar fi un procent decent ca să spui că aceștia sunt cei care te urmează peste tot, corul tău? 5, 10%?

R: Dacă e să spun din punct de vedere al marketing-ului, din 330.000, cam 1000, nici atât, 500 de persoane ar fi.

C: Asta îți spun, că din aceia 330.000, dacă măcar 30.000 ar fi fani reali, care să te urmeze peste tot, tu nu ai avea niciodată probleme cu vânzarea. Diferența dintre paginile de artist, de business, de brand din România cu cele din afară este că numărul de fani din online este foarte departe de cel real. Eu am văzut artiști în străinătate, extraordinar de buni, cu 10.000 de like-uri pe pagină și m-am mirat pentru că la postare aveau 8.000 de like-uri. O simplă postare avea media de 8.000 de like-uri, deci ei se puteau baza pe vreo 6.000 oameni oricând.

R: Exact.

E: Și la noi e la fel. Din cei 330.000, probabil jumătate, minimum cred, se află și în insight-urile de la BUG Mafia, și de la Vama, și de la Andra, și de la Smiley, și de la Bendeac, și de la mai știu eu cine. Pentru că oamenilor le place să afle ce faci tu, dar nu mai e o implicare reală, ”Vreau să știu ce faci pentru că te urmăresc, abia aștept să văd ce faci și vin după tine.” Nu mai este cazul. Cifrele nu te mai ajută nici măcar ca identificare a target-ului. Nu mai cred în întrebarea – ”Care este targetul tău?” Nu mai cred pentru că nu mai e valabilă.

R: În interviul pentru Chinezu, când ți-a zis el că a fost la concert la voi și erau și tineri, dar și persoane în vârstă, tu ai spus că sunt cei tineri, care cresc cu voi, și sunt cei în vârstă care au fost la un concert și acum vin cu cei tineri. Muzica voastră este foarte cuprinzătoare.

C: Este o dinamică foarte ciudată la publicul care vine la concerte. Pe lângă asta, noi suntem o trupă care comunicăm și avem comunicarea cea mai puternică în online. Noi nu suntem o trupă care suntem mereu pe radio. Putem să fim din când în când. Nu suntem o trupă care să fie mereu la TV. Tot așa – din când în când. Mediul pe care comunicăm cel mai bine este online-ul. Asta însemnă că eu nu concurez cu un alt artist, ci cu ninsoarea, pisica, meciul României, cafeaua, nu știu ce măcel de nu știu unde, politică etc. Eu și toată lumea. Toți vrem share și like pentru că vrem să vedem content-ul apreciat, iar concurența ta e viața, tot ce postează ceilalți oameni. Nu mai are legătură cu cine e trupa cu care te bați tu. E faptul că ninge în martie, că plouă foarte tare și nu te așteptai, un autobuz, nu știu ce primărie. Orice concurează cu ce faci tu și tu trebuie să încerci să fii tot timpul mai interesant decât lucrurile simple.

R: Cornel, îmi dai de gândit astăzi. Cum pot artiștii astăzi, sau orice creator de conținut, să fie suficient de interesanți ca să fie plăcuți de oameni prin faptul că pun conținut atât de relevant încât bate competiția?

C: Cel mai puternic ține de autenticitate. Nu poți să măsori ce succes sau ce impact va avea ce faci tu, nu poți spune – ”Hai să fiu interesant.” Oricum nu știi la ce să te aștepți, așa că măcar spune un adevăr despre tine. Care nu știi cum va pica – poate nu interesează pe nimeni sau alții vor fi ”wow, ce spus omul acesta, trebuie să afle toată lumea.” Tu trebuie să faci minimul necesar, să fii autentic, să spui ce îți trece prin cap și prin suflet, vorbind despre tine și spunând ce vrei tu să afle oamenii, nu ce vrea lumea să audă de la mine. Depinde și ce vinzi. Dacă vinzi foarte mult mainstream, vinzi fast-food, dă-i ce vrea el. Dar dacă vinzi un meniu fusion sau ceva mâncare originală, creație a unui Chef, atunci trebuie să vii cu ceva autentic. Dacă ești artist, datoria ta e să fii autentic. Dacă nu, vei avea un drum foarte scurt, pentru că la un moment dat, lumea se va prinde că minți.

R: Mai demult se vorbea despre treaba aceasta, că pe scenă artiștii sunt într-un fel, iar în afara scenei sunt alți oameni. Snoop Dog spunea într-un documentar de pe Netflix că el pe scenă e Snoop Dog, fumează marijuana și așa mai departe, dar are și o ligă de fotbal, și e concentrat pe copii, îi duce la școală, e ca un tată pentru ei, e antrenorul lor. Sunt două lucruri care se combat. Crezi că artiștii din România nu înțeleg chestiunea aceasta de autenticitate și cumva se pierd, ce sunt pe scenă sunt și în afara ei? Sau se face diferența între, de exemplu, Cornel de la Vunk de pe scenă și Cornel de la Vunk de la magazin?

C: Există variante. În primul rând, cei care sunt pe scenă nu doar că sunt privilegiați, ci devin și responsabili pentru oamenii care-i privesc. Pentru că, fără să vrei, poți să influențezi niște oameni. Să facă sau să spună ceva. În acel moment, trebuie să conștientizezi că poți deveni un exemplu, cel puțin pentru niște copii, care nu au neapărat discernământul să alegă foarte bine ce e bun și ce nu este. Și aici depinde și de cum livrezi informația. Eu cred că trebuie să fii om. Și dacă vrei să te bagi în față la coadă la magazin doar pentru că apari la televizor, nu ești. Gestul acesta nu are nicio legătură cu arta sau talentul tău, e o chestiune de obraz, nu te poți băga în fața omului. Poți fi oricine. Asta nu mai ține de carieră, PR sau strategie, ci de cum ai fost crescut.

Se poate vorbi, că tot ai dat exemplul lui Snoop Dog, de o aparentă dedublare, dar nici unul din roluri nu trebuie să fie fals. Eu sunt convins că el este autentic și foarte credibil și când e pe scenă, și când joacă fotbal cu acei copii. Mie mi-ar plăcea mult să fiu jucător de tenis. Nu pot, dar merg cât de des pot și pun pasiune când joc. Asta nu înseamnă că dacă, aparent, se bat cap în cap muzica și tenisul, nu pot avea ambele lor în viața mea. Sunt un tătic foarte bun, fericit, și care mă implic. Iar, nu are nicio legătură cu aceste două declinări. Fie că mă urc pe scenă și cânt sau merg și sunt speaker undeva sau joc tenis, pot fi în multe feluri, dar să mă regăsesc în ele. Trebuie să ai grijă să nu te transformi în cineva cu care tu nu poți vorbi. Tu însuți. Eu pot să vorbesc cu mine despre toate aceste laturi și vreau mai mult de la mine tot timpul. Și caut să văd cum pot fi mai bun în toate privințele.

Problema la artiștii din România e că nu își dau seama că trebuie să aibă respect față de jobul lor, pasiunea lor. Sunt mulți care nu au acest respect. Se urcă pe scenă și habar nu au de ce sunt acolo. Se urcă și tratează chestia asta cu o atitudine de genul – ”Sunt în lumina reflectoarelor, mi se cuvine acest loc.” Dar ei nu au respect față de treaba asta și o tratează cu întârzieri la spectacole, cu întârzieri la probe, că nu îi interesează contractele și ce este specificat acolo. Sunt anumite nuanțe. Lumea artistică nu este atât de educată în spiritul acesta. E o diferență între entertainer și artist, putem discuta și despre asta cât vrei tu. Sunt prea mulți la noi care sunt pe scenă și nu au respect pentru ei, pentru ce fac acolo. Și asta se vede, mai ales în timp. Poate nu vezi acum, pe loc, pentru că persoana are un anumit succes și ți se pare că e foarte bun, dar vei vedea că în timp toată poleiala aceea se dă jos.

Cel mai rău pentru un artist nu este să cadă, ci să fie în ochii oamenilor indiferent, să nu mai conteze, să nu se mai știe ce a făcut. E tot ca în dragoste. Când o persoană îți e indiferentă total, înseamnă că ai trecut peste. Dacă spui că nu îți mai pasă, că nu mai vrei să auzi, încă mai simți ceva pentru respectivul. La fel e și cu chestia asta. Dar ciuda mea e tocmai aici – că văd mulți care sunt nume mari la noi și care nu dau doi bani pe ”a fi pe scenă.” Ei știu că trebuie să meargă undeva și să ia niște bani, nesimțit de mult câteodată, pentru ceea ce oferă, pentru implicarea lor în acel proiect. Aici este și vina publicului, pentru că nu este educat să taxeze. Se întâmplă foarte multe spectacole aparent mari, dar slabe rău, proaste, cu tot felul de idei furate care sunt puse în scenă. Fură și unii de la alții și lumea ia de bun ce vede, fără a-și ridica întrebări. Aici e problema – publicul nu este atât de educat încât să taxeze, încă sunt orbiți de o anumită aură.

R: Cum ar putea publicul să taxeze? La ce ar trebui publicul să se uite ca să spună – ”Da, și-a meritat banii”, sau din contra? Cum îți dai seama ce și pe cine să taxezi, că poate e vina băiatului de la mixaj sau ce știu eu?

C: Cel mai bine se vede la numărul de bilete. Din fericire și din păcate, artiștii la care mă refer eu, sunt în general din zona mainstream și nu prea au concerte pe bilete. Și atunci când le au și spun că sunt foarte mari, toate sunt sold-out, dar în spate e gol. Fă un exercițiu și gândește-te la câte producții mari se întâmplă la Sala Palatulului, Polivalentă sau Arenele Romane. Încearcă mai apoi să vezi dacă aceeași artiști au vreun concert în țară, în vreun club, pe bilete. Un concert mare poți să-l vinzi, poți să faci un PR suficient de bun. Dar apoi, dacă mergi prin țară, unde e realitatea și unde e de fapt publicul adevărat, care nu are foarte multe opțiuni, dar nici resurse, și care se gândesc foarte bine dacă merită să dea banii sau nu, nu prinde. Din acest motiv artiștii nu prea fac concerte în țară pe bilete, pentru că știu și ei prea bine că nu vor vinde.

În schimb, sunt artiști foarte mulți, care au concerte sau spectacole doar prin țară, aici includem și stand-up comedy și jazz-ul, și teatrul, care merg doar pe bilete, fără a avea o mare producție în spate. Noi încercăm să le îmbinăm, să facem și spectatolul mare, dar și să cântăm pe bilete în țară. Acum, în primăvară, vom avea un turneu de cluburi. Aici intră un alt aspect pe care vreau să-l menționez – preocuparea unor artiști, dar și a unei părți din public, referitoare la mersul și cântatul la zilele orașului sau la concertele cu intrare gratuit, de ce acceptă toți cântăreții să meargă. Treaba stă în felul următor din punctul meu de vedere: eu vreau să cânt doar pe bilet și vreau să mă duc în Oradea, de exemplu, într-un club. Dar nu prea sunt locuri. Sunt puține locuri în țară în care poți merge, chiar și cu minimul de producție de scenă, un bec și două stații de chitară, și zici că e concert. Noi vrem mai mult și nu prea sunt locuri în care să mergi. Dar vrei să cânți oamenilor din orașul acela. Ce fac, nu mai merg niciodată acolo?

Pe de altă parte, și într-un oraș cum e Clujul, care are foarte multe locuri unde poți cânta pe bilete, este avantajul meu să pot să am în fața mea 5000 – 1000 de oameni din care poate conving 4 persoane să cumpere bilet data viitoare.

R: Vânzarea de bilete acolo o faci, acolo te prezinți.

C: Acolo pescuiești. E asemenea unui showcase în care spui – ”Acesta sunt eu, când mai vin pe aici, vă sun eu”, haha.

R: E ca stand-urile acelea din supermarket unde ești îndemnat să încerci un tip de brânză sau salam. După faza de testing, după ce se vede câți oameni au încercat produsul, acesta este pus pe raft și dacă nu prea se vinde, se bagă și publicitate. Cred că la fel e și cu ceea ce faceți voi când mergeți și cântați la zilele orașului. De ce să nu mergi? Dacă ți se oferă posibilitatea unui public de 1000-2000 de oameni, de ce să o refuzi? E responsabilitatea ta de artist să mergi să cânți, dar este și o șansă să testezi ceva pe scenă, o piesă făcută altfel și așa mai departe.

C: Oricum, e o oportunitate ca tu să arăți actul tău. Asta vine cu un anumit risc, pentru că poate obișnuiești lumea cu ideea că mergi să cânți la zilele orașului și ei se gândesc – ”De ce să mai dau bani pe un bilet?” Aici depinde și de tine, de cât de bun ești tu, de cât de bun e show-ul tău, ca să-l poți convinge pe om să vină să cumpere bilet. Aici e miza. Există o problemă reală în Sibiu să găsești locuri în care să convingi lumea să cumpere bilet. Pentru orice. Sunt foarte multe evenimente culturale care se întâmplă cu acces liber și lumea știe că – ”Oricum vin toți și-mi cântă în piață, de ce să mai dau și banii pe bilet? Oricum îi văd.” Aici e lupta de fapt, să te vadă omul, dar să nu-l obișnuiești așa și cumva să reușești tu să-i impui respectul față de trupa ta, ideea că dacă vine la următorul spectacol îi vei oferi și mai mult.

Un act artistic ar trebui să fie ca o agenție de turism. E o călătorie, o oră jumătate în care uiți ce faci, te plimbi cu artistul. În ora aceea tu uiți de cățel, pisică, datorii, nu contează. Cât durează concertul, te lași pe mâna mea și eu te plimb prin colțurile sufletului, te duc acolo, te duc acolo. Reușind să faci chestiunea asta, omul va băga mâna în buzunar după bani data viitoare pentru că i-a plăcut că l-ai scos din viața lui reală și l-ai dus într-o altă dimensiune, într-un alt loc, imaginar. Fiecare artist, dacă e conștient că trebuie să aibă un univers al lor, în care să aduci oamenii, să-i convingi să vină acolo, deja e un punct câștigat. Dar e greu pentru că te lupți cu foarte mulți factori externi și toate acestea te pot face să uiți de ce ai început să cânți.

Eu când m-am apucat, nici nu știam dacă voi avea unde să cântăm. Nu existau posturi de radio comerciale în 90. Prima dată, când am terminat cu Cântarea României, unde cântam cu grupul de la școală, și am zis că trebuie să facem o trupă, nici nu existau posturi private. Era România 1, România 2, România 3, nu mai știu cum se numeau atunci și TVR1 și TVR2, atât. Nici nu știam dacă vom avea vreodată unde să cântăm. Dar nu am făcut-o pentru asta, ci pentru că ne-a plăcut. Așa ne jucăm noi.

R: Am vorbit despre muzică, despre succes, iar la sfârșit vreau neapărat să vorbim despre sCORNELi. Ia spune-ne care e treaba cu blog-ul tău, de ce l-ai făcut? Îți citeam blogul și mi se pare foarte interesant pentru că, indirect, e tot un fel de documentar al vieții tale, dar nu la modul – ”M-am trezit dimineața, am dormit bine”, ci e mai mult documentarul vieții tale în mintea ta, în visele tale.

C: Bună asta. Blogul l-am făcut pentru că mi-am dat seama că vreau să spun niște lucruri, că am niște idei, fie că sunt povești sau poezii, habar nu am. E vorba despre niște puncte de vedere de multe ori, care nu pot fi puse doar în două strofe și un refren, care era singura mea modalitate de exprimare la acea oră, în 2012, când am făcut blogul. Și am zis că – ”Sunt lucruri care nu pot fi rezumate în atât de puține cuvinte, hai să încerc mai mult.” A fost o nevoie, e un teren de joacă pentru mine. Niciodată nu a fost, și probabil se vede pentru cine se pricepe, un instrument de a face bani pentru că postez rar, când am câte o idee, când îmi place ceva, când vreau să spun ceva. Nu are nicio strategie în spate, nu mă gândesc să-l cresc, să fie multă lume acolo, să pun bannere, este un perete al meu, e un loc de terapie, în care eu spun niște lucruri. În ultimele luni nu a mai funcționat pentru că a fost o problemă tehnică, cu serverul, am pierdut tot, a trebuit să recuperez.

Am creat niște categorii: ”Rimez”, unde pun niște poezii făcute de mine, ”Observ”, unde dacă merg la o piesă de teatru și îmi place, povestesc cum am văzut eu piesa aceea de teatru, ce sentimente mi-a trezit mie. Mai am un soi de jurnal de concerte – ”Înconjurnalul lumii.” Ideea a plecat de la un turneu acustic pe care l-am avut în 26 de orașe și în fiecare seară scriam despre cum a fost.

R: Puteai scrie în fiecare seară după concert?

C: La un moment dat m-am întrebat de ce doamne iartă-mă m-am apucat de asta, nu mai voiam. Scriam de cele mai multe ori a doua zi dimineața și tot timpul trebuia să mă trezesc puțin mai devreme decât toți ceilalți ca să pot scrie. Pe de altă parte, era mișto, pentru că dacă mă uit în spate, realizez că am uitat niște lucruri frumoase de care îmi amintesc recitind. Pe lângă asta, știind că trebuie să fac asta, eram foarte atent la niște amănunte, pe care să le pot lega ulterior, pe care să le pun cap la cap și să creez o poveste despre fiecare oraș. Nu tot timpul ai de spus o poveste dintr-un loc, dacă ești puțin atent, o să găsești mereu ceva și care să pornească o poveste. Blogul de asta se numește și ”Scorneli”, pentru că dincolo de jocul de cuvinte cu numele meu, conține ce îmi trece mie prin cap.

Poate unii se regăsesc, poate unora le place. Foarte mulți mi-au spus că le place limbajul, pentru că e foarte simplu, spun niște lucruri printre rânduri, dar nu încerc să par sofisticat sau scriitor. Nici vorbă. Tot timpul mi-am dorit să scriu o carte, dar asta nu mă va transforma într-un scriitor. Una e să publici, alta e să scrii

R: Ultimul lucru pe care îl cer de la tine e să-mi spui care sunt ultimele 3 piese pe care le-ai ascultat pe telefon.

C: Pot să mă uit?

R: Da, chiar te rog.

C: Sunt din playlist-ul de pe iTunes. Stai că îți spun acum. Ultima dată am verificat o trupă, niște nemți, nu știu cum se citește, Pascow se scrie, care au un album – ”Smells like teen spirit”, ușor spre punk, grunge punk, mi s-a părut interesant. Și două piese din două muzicaluri, pentru că îmi place foarte mult acest gen și tot timpul îmi descarc coloana sonoră din filme. Este o piesă din ”The book of Mormon”, care este un muzical senzațional, extraordinar de bun, și mai sunt cele din ”Jesus Christ Superstar”. Acolo fluctuez între a asculta o piesă din acel muzical și ceva din ”School of rock”.

Cam asta e, nimic foarte la zi. Verific tot timpul playlist-ul din iTunes cu muzică nouă, văd ce se mai întâmplă acolo, dacă îmi stârnește curiozitatea sau nu, dar nu mi se pare foarte bună muzica ultimilor ani. Greu de găsit ceva care să te facă să evadezi, să o asculți de plăcere, nu de nevoie. Pentru mine e foarte greu de găsit.

R: Tu ce muzică asculți ca să evadezi?

C: Ce spuneam, ori din zona de muzical, ori foarte multă muzică clasică – Chopin, Beethoven. Beetles, tot timpul mă întorc la ei, Queen, Robbie Wiliams, David Bowie întotdeauna și mai încerc să găsesc piese românești care să fie excepții de la ce se cântă în general. Am văzut acum un artist – GUZ, cred că este din Moldova și are o combinație de hip-hop cu pop, foarte fain.

R: Am vorbit despre muzică, am dus-o la nivel de artiști, și acum cred că ar trebui să te las să mergi să mănânci.

C: Noi ne pregătim de spectacol, după 10 seara intrăm, mă duc să mănânc, să dorm puțin și să mă plimb. Fiind vineri seara, vreau să văd ediția a doua din ”Românii au Talent”, nici nu știu ce se întâmplă în seara asta și sunt curios pentru că se difuzează foarte multe momente de muzică din Caravană și vreau să văd care intră azi.

R: Voi fi foarte curios ce se întâmplă după ce public podcastul, dacă îmi dai un comment în care să-mi spui cum a fost emisiunea.

C: Sigur, cum să nu.

R: Cornel, lumea unde te găsește pe Internet?

C: Pe Internet, pe Facebook – Cornel Ilie, Instagram – cornelilieoficial, Trupa Vunk pe Facebook și sCORNELi, cornelilie.ro e website-ul, dar acesta e numele blog-ului. Cam pe acolo, sunt ușor de găsit, eu răspund și la mesaje de pe pagina mea, e personală, o țin cât se poate de personal și mă implic acolo, și în comentarii și în răspunsuri la mesaje. Cât se poate, sunt acolo.

R: Cornel, mersi foarte mult.

C: Eu îți mulțumesc, că m-ai lăsat să aberez

R: Oameni buni, pe Cornel știți unde-l găsiți, pe mine știți unde mă găsiți. Vă mulțumesc frumos că ați ascultat încă o dată Podcastul lui Katai și dacă nu vă cer foarte mult, dacă stați pe iTunes, lăsați un review, un comentariu, sau măcar un ”Faci o treabă bună” sau ”Nu faci o treabă bună.” Să aveți o zi, o seară, o dimineață frumoasă!